Powered By Blogger

Bun venit!

Fericirea rezervată celor care se încred în Dumnezeu şi-L invocă drept protector în Psalmul 84 (Soarele-scut) constituie motto-ul acestui blog. Autorul a recurs la această soluţie tehnică populară pentru a încuraja cercetarea vetero-testamentară în special şi educaţia biblică în general. Evoluţia mişcării evanghelice din România în contextul societăţii româneşti contemporane face trimitere la fenomene similare din Israelul antic. Fundamentat pe principiul autorităţii Scripturii ca document inspirat divin şi, prin urmare, un standard autoritativ pentru practică şi doctrină, situl va expune materiale instructiv-educative care au ca scop evidenţierea unor principii de viaţă extrase din literatura biblică pe baza corespondenţelor identificate între lumea antică şi cea contemporană.

Thursday, August 10, 2006

Slujirea anonimă

Cât valorează un câine? Întrebarea este atât de ambiguă încât nu vom ajunge la un răspuns satisfăcător fără clarificări suplimentare. Cât valorează un maidanez? ca sa fiu mai specific. De data aceasta poate ajungem la un consens: nu valorează mare lucru. Dar cât valorează un maidanez MORT?

Valoarea unei entităţi poate fi apreciată subiectiv în funcţie de importanţa sa pentru persoana mea sau, ceva mai obiectiv, în raport cu valoarea sa intrinsecă. Oare nu aici se încadrează poreclele pe care le acordăm semenilor, denaturând adevărul despre semenii noştri, exagerându-l sau minimalizându-l? Amândouă aceste judecăţi, însă, mă plasează pe mine pe poziţia de judecător, fără a lua în calcul propria accepţiune despre sine a entităţii evaluate. Şi cum aprecierea de sine variază în funcţie de numeroşi factori, pe care nu intenţionez să-i discutam acum, există o şansă reală ca judecata noastră să contrazică percepţia de sine a subiectului şi, probabil, chiar realitatea. Este destul sa observam că, de regulă, oamenii se apreciază pe sine ca valorând mai mult decât semenii lor, din moment ce nimeni nu este dispus a-şi pune pielea în joc pentru alţii. Cel puţin nu fără negocieri serioase. E adevărat, unii sunt mai zgomotoşi decât alţii cu privire la valoarea de sine şi, uneori, aprecierea de sine este vizibil deplasată.

Fără a epuiza galeria posibilităţilor unui asemenea discurs sa mai spunem ca mai pot fi unii care admit doar retoric o valoare inferioară celei pe care sinele avid o cere pentru imaginea sa. Probabil că cea mai renumita acceptare retorică a valorii reale de sine aparţine actualului Preşedinte al României care, pe când era doar candidat la Preşedinţie, recunoştea public că a fost şi el comunist. Remarca iterată cu acel prilej a constituit dinamită electorală şi a avut efectul scontat. În ciuda justeţei sale, însă, puţini se mai referă la ea. A fost doar un spot publicitar.

Merib-Baal (în traducere, Baal este avocat[ul meu]) a fost numele pus de Ionatan fiului său(referinţe: 2 Samuel 4.1-5.6-9; 9; 16; 19; 21.7-8). Moartea tatălui său şi dispariţia întregii spiţe regale l-a surprins pe Merib-Baal pe când avea doar de cinci ani. La auzul veştii, toată familia regală a intrat in panică şi s-a pus în mişcare pentru o evacuare rapidă. În acest context, doica responsabilă de îngrijirea lui Merib-Baal a căzut în timp ce purta copilul. Chiar daca nu i-a cauzat moartea, lovitura a lăsat copilul paraplegic. Invalidul a petrecut următorii ani departe de locurile natale, la curtea lui Eş-Baal-ben-Saul de la Mahanaim. După numai şapte ani, casa lui Saul a pierdut definitiv competiţia pentru tron în faţa lui David. Merib-Baal nu ajunsese încă la majorat când şi-a văzut toate visele spulberate şi a pierdut orice speranţă de mai bine. În plus, când David a cucerit enclava canaanită de la Ierusalim, şi a promis că ologii nu vor fi toleraţi în capitală, Merib-Baal trebuie să se fi văzut într-o situaţie fără ieşire.

Întrucât noul rege avea deocamdată alte priorităţi, era doar o chestiune de timp până când se va întoarce înspre familia lui Saul ca s-o extermine, credeau foştii roialişti. Daca nu cumva, între timp, vor fi dispărut de la sine. Temporar, Merib-Baal se bucura de un respiro deoarece Makir-ben-Amiel din Transiordania i-a oferit sanctuar în locuinţa sa. Din moment ce Iahvismul era din nou la moda, iar cultul lui Baal intrase în dizgraţie, până şi numele care-l evocau pe zeul canaanit căzuseră în desuetudine. Aşa a devenit Merib-Baal − Mefi-Boşet, un nume de ocară.

Surprinzător, când David s-a întors înspre problemele domestice, le oferă clemenţă supravieţuitorilor familiei lui Saul. Din păcate, prea puţini mai rămăseseră în viaţă. După cercetări oarecum superficiale, proprietăţile sunt restituite ad integrum lui Mefi-Boşet, deşi m-au existau încă şapte supravieţuitori ai familiei saulite. Aşa se face că dezmoştenitul olog şi milog, „câinele mort” cum se descria pe sine Mefi-Boşet, a ajuns din nou la curte, întreţinut de rege printr-o rentă viageră şi onorat ca oricare alt membru al casei regale. Această răsturnare de situaţie nu va fi, însă, şi ultima.

Anii au trecut şi, într-o dimineaţă, vestea izbucnirii unui război de secesiune a ajuns la curte. Absalom, fiul moştenitor al regelui, a declanşat insurecţia din Hebron. Pentru a-i proteja pe locuitorii capitalei, regele evacuează imediat cetatea. Zăbavnic, Mefi-Boşet pierde prilejul şi rămâne în capitală. La urma urmei, un infirm ca el nu ar fi avut nici un folos pentru David tot la fel cum nu reprezenta nici un pericol pentru Absalom. Slujitorul sau Ţiba, însă, înţelege mai bine conjunctura politica favorabilă şi, ca profitor ce era, printr-o interpretare politizată a absenteismului lui Mefi-Boşet, îi smulge lui David dreptul de proprietate peste terenurile acestuia.

După înăbuşirea revoltei, eşichierul politic de la Ierusalim suferă modificări dramatice. Loialităţile se schimbă din nou, iar vechile loialităţi trebuie reconfirmate. Pro-davidienii, de convingere sau de conjunctură, preferă să-l întâmpine pe rege la Iordan pentru a-l saluta ca învingător, iar Mefi-Boşet se afla printre ei. Cum adesea se întâmplă, „adevărul” are mai multe feţe. Versiunea lui Mefi-Boşet asupra absenteismului său respinge acuza lui Ţiba de a fi complotat împotriva lui David, o soluţie înfierată ca imorală pentru unul privilegiat de o asemenea manieră de rege. David se decide pe loc şi, retezând argumentaţia lamentată a lui Mefi-Boşet, îl repune în drepturi înjumătăţindu-i proprietăţile.

Deşi episodică, apariţia secundară a lui Mefi-Boşet în istoria lui David este valoroasă tematic. Dacă s-a putut vorbi despre continuarea genealogiei lui Saul până în perioada post-exilică, atunci aceasta s-a datorat descendenţei lui Mefi-Boşet. Prezenţa sa în istoria din Samuel slujeşte doar la descrierea caracterului regelui David. Contribuţia lui Mefi-Boşet demonstrează cu prisosinţă faptul că David este regele drept care îşi ţine legământul încheiat cu Ionatan, prietenul său din tinereţe, indiferent de turnurile istoriei. Totuşi, istoria lui Mefi-Boşet poate fi lecturată şi din perspectiva tipologică a individului lipsit de orice merit, care primeşte onoruri nevisate şi le păstrează în ciuda faptului că nu ştie nici măcar cum să le păstreze. Mefi-Boşet este recipientul harului regal fără a demonstra vreodată că l-ar fi meritat.

Mefi-Boşet este omul lipsit de perspectivă, care trăieşte din mila altora şi este la cheremul semenilor săi cu mai multa intuiţie şi curaj decât ale sale. Dacă ar fi avut posibilitatea să aleagă, poate că ar fi ales să se nască într-o familie fără importanţă politică, şi-ar fi repus picioarele în uz şi şi-ar fi ales singur slujitorii. Chiar dacă este un personaj imobil (şi la propriu şi la figurat), Mefi-Boşet impresionează pentru maniera exemplară în care îşi înţelege menirea. Cititorul se desparte de Mefi-Boşet prin cuvintele acestuia din urmă: „Să-mi ia regele chiar tot ce am. Ce contează este că Maria Sa Regele se întoarce acasă!” Mefi-Boşet şi-a înţeles statutul şi şi-a făcut ordine în priorităţi. A fost acuzat pe nedrept de Ţiba că ar fi conspirat împotriva regelui, însă David nu-l trece pe lista sa de complotişti transferată lui Solomon pentru rezolvare. Ar fi putut recurge la linguşeala pentru a obţine un loc la curte şi pentru a şi-l conserva. Deşi este un personaj schiţat relativ superficial, înţelegem totuşi că Mefi-Boşet este omul care nu cere nimic şi este mulţumit cu ce i se oferă. Locul său nu este în galeria fanarioţilor de teapa lui Ţiba.

Deşi olog, Mefi-Boşet trebuie să mobilizeze cititorul la slujirea tacită. Ce folos putea să aibă un paraplegic la masa regelui? Cu nimic mai mult decât un "câine mort". Cu toate acestea, Mefi-Boşet a fost şi a rămas icoana vie a lui Ionatan. David nu putea să se întoarcă înspre locul lui Mefi-Boşet de la masă fără să vadă în el pe prietenul tinereţii sale. Acolo printre comeseni, regele avea perpetuu prezenţa familiei şi a prietenilor săi. Treptat, rândurile lor s-au subţiat. Mefi-Boşet a rămas, însă, tot acolo. Imobil şi recunoscător. Tot la fel cum şi noi vom rămâne la masa Regelui nostru. Nu pentru merite imaginare, sau pentru merite fabricate din moştenirea Sa, ci pentru buna plăcere a voii Sale. Regele poate să-mi ia totul. Ceea ce contează cu adevărat este că am loc la masa Lui.

SILVIU TATU

No comments: