Slujirea pasionată

Cine nu cunoaşte istoria biblică a regelui-copil Iosia (2 Regi 22-23, 2 Cronici 34-35)? Ajuns rege la doar opt anişori, Iosia şi-a început domnia fără sprijinul unui consilier de încredere cum a avut Ioas în marele-preot Iehoiada. Cu siguranţă că printre funcţionarii civili de la Ierusalim s-au aflat unii care, preocupaţi fiind să-şi menţină privilegiile de la curte, s-au bucurat de această situaţie favorabilă. În plus, funcţionari cultici de toate soiurile îşi făcuseră loc în ţară încă de pe vremea lui Manase şi Amon, când apostazia era în floare. Cine ar fi avut curajul să-i spună prea-tânărului rege că mandatul său de rege reformator fusese prezis cu mult timp în urmă? Se prea poate ca să nu fi fost doar lipsă de curaj, ci şi de închinători adevăraţi ai Domnului.

Deşi cronica lui Iosia nu este la fel de amplă precum cea dedicată lui Ezekia sau lui Ioas, ca să nu mai zicem de cea consacrată lui Solomon sau lui David, atât în Regi cât şi în Cronici, istoria sa are un „defect”. De câte ori o citeşti, nu se poate să nu te încerce un sentiment de copleşitoare insatisfacţie atunci când, în ciuda aşteptărilor, iei cunoştinţă de finalul absurd al acestui rege. Să te trezeşti angajându-te într-un război care nu este al tău, să fii avertizat de un păgân că Dumnezeu nu te vrea acolo, şi să mori pe câmpul de luptă din pricina unei săgeţi răzleţite nu este absurd? Oricât de patriot poate fi un rege, dacă este într-adevăr pios precum Iosia, o acţiune ca şi cea care i-a curmat cariera este contrară cursului firesc al evenimentelor.

Atunci, cum se face că ambii cronicari canonici l-au apreciat pe Iosia ca rege exemplar: „El a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în toata calea strămoşului său David, fără să se abată de la ea la dreapta sau stânga”? Numeroase voci autorizate pretind că răspunsul se află în natura scriiturii acestor documente ca şi interpretări teologice ale unor evenimente politice şi în agenda religioasă a scriitorilor lor. Astfel, preoţii-autori ar fi produs un text care să justifice pre-eminenţa Iahvismului faţă de alte religii competitive, transformându-i în eroi pe apărătorii dreptei-credinţe. Situaţia nu e imposibilă, dar, dacă este adevărată prezumţia că Iahvismul veritabil a fost mai degrabă un fenomen minoritar şi intermitent pe toata durata istoriei lui Israel, faptul că NUMAI aceste documente au supravieţuit este cu atât mai senzaţional. O teorie ca aceea care scoate în evidenţă manipularea documentelor şi a istoriei de către preoţi are sens doar într-un stat puternic teocratic şi consolidat ca atare pentru câteva generaţii, fapt necunoscut nouă în Israelul antic. Aceasta, însă, este o dezbatere cu propria sa istorie care nu are rost a fi continuata aici.

Iosia este, într-adevăr, regele reformator. După aproape douăzeci de ani de domnie, mai precis la vârsta de douăzeci şi sase de ani, Ioas şi-a început implicarea religioasă publică. Cronicarul ne dezvăluie că a început să-l caute pe Domnul de la vârsta de şaisprezece ani. Nu ştim cine i-a fost mentor spiritual. Posibil să fi fost chiar profetul Ieremia, contemporanul lui Iosia, dar relaţiile dintre Ieremia şi Ioas nu sunt suficient cunoscute pentru a legitima mentoratul lui Ieremia cu Iosia. Cert este că Iosia a demarat lucrări de reparaţii capitale la Templu şi, atunci când au drenat, tot el le-a însufleţit. Efortul său iconoclast i-a ocupat o bună parte din carieră, regele asigurându-se personal de succesul acestei misiuni în toata ţara. Toate acestea s-au întâmplat înainte de a i se fi făcut cunoscut Standardul lui Dumnezeu. După ce Legea este „descoperită” şi adusă regelui cu teama pe care numai preotul iahvist trebuie să o fi cunoscut sub administraţia idolatrilor Manase şi Amon, Iosia are o reacţie surprinzătoare prin profunzimea sa. Regele înţelege, se pocăieşte, caută îndurarea lui Dumnezeu şi inspiră naţiunea la reconstrucţie morală şi spirituală. Violenţa iconoclastului fără Lege este înlocuită subit de înţelepciunea suavă a tânărului îndrăgostit de Dumnezeu. Ioas este regele care audiază Legea lui Moise în public împreună cu tot poporul său înainte ca să fi apărut marele cărturar Ezra, care va introduce acest obicei în Israelul post-exilic. Iosia este regele care încheie legământ cu Dumnezeu împreuna cu naţiunea care-l urmează şi îşi inspiră poporul la căutarea lui Dumnezeu. Iosia este responsabil de organizarea festivalului Paştelui de maniera în care nu mai fusese sărbătorit de generaţii, încă de pe vremea lui Samuel.

Aceasta este partea care contează din istoria lui Iosia. Au existat şi alte contribuţii, dar în virtutea celor amintite mai sus, despre Iosia se poate spune că şi-a încheiat mandatul. Dumnezeu avea planuri cu Ierusalimul, sortit nimicirii, motiv pentru care, la timpul potrivit, l-a îndepărtat pe Iosia. Domnia acestui rege a reprezentat ultima zvâcnire a credinţei de pe tronul de la Ierusalim. Tot la fel de subit cum s-a ridicat ca reformator, Iosia şi-a încetat existenţa. Într-o luptă care nu era a lui. Politic vorbind, Iosia nu a strălucit. Mandatul său, aşa cum se aştepta de altfel din partea tuturor regilor israeliţi (Deut 17.14-20), fusese unul spiritual şi pe acesta şi l-a împlinit cu succes. Onorurile de care a avut parte la funeralii demonstrează cu prisosinţă acest fapt. Şi cine nu şi-ar dori ca reputaţia sa de erou al credinţei să fie cântată pentru generaţii printre oameni?

Istoria lui Iosia ne invaţă că lucrarea fiecăruia este evaluată just de către Dumnezeu, din perspectiva lucrării încredinţate personal. Ca şi în cazul lui Iosia, nu întotdeauna, aş îndrăzni să spun de prea puţine ori, conştienţa vocaţiei este clară de la începutul vieţii. Clarificările suplimentare sunt aduse la timpul oportun de Dumnezeu. Aportul nostru rezidă în împlinirea cu conştiinciozitate a lucrării încredinţate şi descoperite a fi rezervată nouă de o asemenea manieră încât sfârşitul vieţii, oricând ar surveni acesta, să ne surprindă în momentul în care putem confirma împlinirea misiunii. Din perspectiva Noului Testament, apostolul Pavel îi îndemna pe credincioşi la o slujire plenară, folosind imaginea sacrificiului, dar în măsura darurilor încredinţate de Dumnezeu (Rom 12.1-8).

Există, totuşi, o poruncă ce le depăşeşte pe toate, sinteza tuturor poruncilor - iubirea de fraţi. Până acolo încât nimeni nu se poate scuza că neiubind pe fratele îşi împlineşte în vreun fel mandatul. Domnul Isus şi apostolii Săi au fost foarte clari în această privinţă (Ioan 13.34-35; 15.12-14; 1 Pet 1.22-23; 2 Pet 1.5-7). Chiar şi apostolul Pavel, în versetele 9-21 din Romani 12 şi continuarea lor din capitolul 13, vorbeşte despre anumite trăsături de caracter obligatorii pentru toţi credincioşii. Din nou, iubirea frăţească figurează în capul listei şi este liantul tuturora.

Dragostea să vă fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea-iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

SILVIU TATU

Slujirea anonimă

Cât valorează un câine? Întrebarea este atât de ambiguă încât nu vom ajunge la un răspuns satisfăcător fără clarificări suplimentare. Cât valorează un maidanez? ca sa fiu mai specific. De data aceasta poate ajungem la un consens: nu valorează mare lucru. Dar cât valorează un maidanez MORT?

Valoarea unei entităţi poate fi apreciată subiectiv în funcţie de importanţa sa pentru persoana mea sau, ceva mai obiectiv, în raport cu valoarea sa intrinsecă. Oare nu aici se încadrează poreclele pe care le acordăm semenilor, denaturând adevărul despre semenii noştri, exagerându-l sau minimalizându-l? Amândouă aceste judecăţi, însă, mă plasează pe mine pe poziţia de judecător, fără a lua în calcul propria accepţiune despre sine a entităţii evaluate. Şi cum aprecierea de sine variază în funcţie de numeroşi factori, pe care nu intenţionez să-i discutam acum, există o şansă reală ca judecata noastră să contrazică percepţia de sine a subiectului şi, probabil, chiar realitatea. Este destul sa observam că, de regulă, oamenii se apreciază pe sine ca valorând mai mult decât semenii lor, din moment ce nimeni nu este dispus a-şi pune pielea în joc pentru alţii. Cel puţin nu fără negocieri serioase. E adevărat, unii sunt mai zgomotoşi decât alţii cu privire la valoarea de sine şi, uneori, aprecierea de sine este vizibil deplasată.

Fără a epuiza galeria posibilităţilor unui asemenea discurs sa mai spunem ca mai pot fi unii care admit doar retoric o valoare inferioară celei pe care sinele avid o cere pentru imaginea sa. Probabil că cea mai renumita acceptare retorică a valorii reale de sine aparţine actualului Preşedinte al României care, pe când era doar candidat la Preşedinţie, recunoştea public că a fost şi el comunist. Remarca iterată cu acel prilej a constituit dinamită electorală şi a avut efectul scontat. În ciuda justeţei sale, însă, puţini se mai referă la ea. A fost doar un spot publicitar.

Merib-Baal (în traducere, Baal este avocat[ul meu]) a fost numele pus de Ionatan fiului său(referinţe: 2 Samuel 4.1-5.6-9; 9; 16; 19; 21.7-8). Moartea tatălui său şi dispariţia întregii spiţe regale l-a surprins pe Merib-Baal pe când avea doar de cinci ani. La auzul veştii, toată familia regală a intrat in panică şi s-a pus în mişcare pentru o evacuare rapidă. În acest context, doica responsabilă de îngrijirea lui Merib-Baal a căzut în timp ce purta copilul. Chiar daca nu i-a cauzat moartea, lovitura a lăsat copilul paraplegic. Invalidul a petrecut următorii ani departe de locurile natale, la curtea lui Eş-Baal-ben-Saul de la Mahanaim. După numai şapte ani, casa lui Saul a pierdut definitiv competiţia pentru tron în faţa lui David. Merib-Baal nu ajunsese încă la majorat când şi-a văzut toate visele spulberate şi a pierdut orice speranţă de mai bine. În plus, când David a cucerit enclava canaanită de la Ierusalim, şi a promis că ologii nu vor fi toleraţi în capitală, Merib-Baal trebuie să se fi văzut într-o situaţie fără ieşire.

Întrucât noul rege avea deocamdată alte priorităţi, era doar o chestiune de timp până când se va întoarce înspre familia lui Saul ca s-o extermine, credeau foştii roialişti. Daca nu cumva, între timp, vor fi dispărut de la sine. Temporar, Merib-Baal se bucura de un respiro deoarece Makir-ben-Amiel din Transiordania i-a oferit sanctuar în locuinţa sa. Din moment ce Iahvismul era din nou la moda, iar cultul lui Baal intrase în dizgraţie, până şi numele care-l evocau pe zeul canaanit căzuseră în desuetudine. Aşa a devenit Merib-Baal − Mefi-Boşet, un nume de ocară.

Surprinzător, când David s-a întors înspre problemele domestice, le oferă clemenţă supravieţuitorilor familiei lui Saul. Din păcate, prea puţini mai rămăseseră în viaţă. După cercetări oarecum superficiale, proprietăţile sunt restituite ad integrum lui Mefi-Boşet, deşi m-au existau încă şapte supravieţuitori ai familiei saulite. Aşa se face că dezmoştenitul olog şi milog, „câinele mort” cum se descria pe sine Mefi-Boşet, a ajuns din nou la curte, întreţinut de rege printr-o rentă viageră şi onorat ca oricare alt membru al casei regale. Această răsturnare de situaţie nu va fi, însă, şi ultima.

Anii au trecut şi, într-o dimineaţă, vestea izbucnirii unui război de secesiune a ajuns la curte. Absalom, fiul moştenitor al regelui, a declanşat insurecţia din Hebron. Pentru a-i proteja pe locuitorii capitalei, regele evacuează imediat cetatea. Zăbavnic, Mefi-Boşet pierde prilejul şi rămâne în capitală. La urma urmei, un infirm ca el nu ar fi avut nici un folos pentru David tot la fel cum nu reprezenta nici un pericol pentru Absalom. Slujitorul sau Ţiba, însă, înţelege mai bine conjunctura politica favorabilă şi, ca profitor ce era, printr-o interpretare politizată a absenteismului lui Mefi-Boşet, îi smulge lui David dreptul de proprietate peste terenurile acestuia.

După înăbuşirea revoltei, eşichierul politic de la Ierusalim suferă modificări dramatice. Loialităţile se schimbă din nou, iar vechile loialităţi trebuie reconfirmate. Pro-davidienii, de convingere sau de conjunctură, preferă să-l întâmpine pe rege la Iordan pentru a-l saluta ca învingător, iar Mefi-Boşet se afla printre ei. Cum adesea se întâmplă, „adevărul” are mai multe feţe. Versiunea lui Mefi-Boşet asupra absenteismului său respinge acuza lui Ţiba de a fi complotat împotriva lui David, o soluţie înfierată ca imorală pentru unul privilegiat de o asemenea manieră de rege. David se decide pe loc şi, retezând argumentaţia lamentată a lui Mefi-Boşet, îl repune în drepturi înjumătăţindu-i proprietăţile.

Deşi episodică, apariţia secundară a lui Mefi-Boşet în istoria lui David este valoroasă tematic. Dacă s-a putut vorbi despre continuarea genealogiei lui Saul până în perioada post-exilică, atunci aceasta s-a datorat descendenţei lui Mefi-Boşet. Prezenţa sa în istoria din Samuel slujeşte doar la descrierea caracterului regelui David. Contribuţia lui Mefi-Boşet demonstrează cu prisosinţă faptul că David este regele drept care îşi ţine legământul încheiat cu Ionatan, prietenul său din tinereţe, indiferent de turnurile istoriei. Totuşi, istoria lui Mefi-Boşet poate fi lecturată şi din perspectiva tipologică a individului lipsit de orice merit, care primeşte onoruri nevisate şi le păstrează în ciuda faptului că nu ştie nici măcar cum să le păstreze. Mefi-Boşet este recipientul harului regal fără a demonstra vreodată că l-ar fi meritat.

Mefi-Boşet este omul lipsit de perspectivă, care trăieşte din mila altora şi este la cheremul semenilor săi cu mai multa intuiţie şi curaj decât ale sale. Dacă ar fi avut posibilitatea să aleagă, poate că ar fi ales să se nască într-o familie fără importanţă politică, şi-ar fi repus picioarele în uz şi şi-ar fi ales singur slujitorii. Chiar dacă este un personaj imobil (şi la propriu şi la figurat), Mefi-Boşet impresionează pentru maniera exemplară în care îşi înţelege menirea. Cititorul se desparte de Mefi-Boşet prin cuvintele acestuia din urmă: „Să-mi ia regele chiar tot ce am. Ce contează este că Maria Sa Regele se întoarce acasă!” Mefi-Boşet şi-a înţeles statutul şi şi-a făcut ordine în priorităţi. A fost acuzat pe nedrept de Ţiba că ar fi conspirat împotriva regelui, însă David nu-l trece pe lista sa de complotişti transferată lui Solomon pentru rezolvare. Ar fi putut recurge la linguşeala pentru a obţine un loc la curte şi pentru a şi-l conserva. Deşi este un personaj schiţat relativ superficial, înţelegem totuşi că Mefi-Boşet este omul care nu cere nimic şi este mulţumit cu ce i se oferă. Locul său nu este în galeria fanarioţilor de teapa lui Ţiba.

Deşi olog, Mefi-Boşet trebuie să mobilizeze cititorul la slujirea tacită. Ce folos putea să aibă un paraplegic la masa regelui? Cu nimic mai mult decât un "câine mort". Cu toate acestea, Mefi-Boşet a fost şi a rămas icoana vie a lui Ionatan. David nu putea să se întoarcă înspre locul lui Mefi-Boşet de la masă fără să vadă în el pe prietenul tinereţii sale. Acolo printre comeseni, regele avea perpetuu prezenţa familiei şi a prietenilor săi. Treptat, rândurile lor s-au subţiat. Mefi-Boşet a rămas, însă, tot acolo. Imobil şi recunoscător. Tot la fel cum şi noi vom rămâne la masa Regelui nostru. Nu pentru merite imaginare, sau pentru merite fabricate din moştenirea Sa, ci pentru buna plăcere a voii Sale. Regele poate să-mi ia totul. Ceea ce contează cu adevărat este că am loc la masa Lui.

SILVIU TATU