Bun venit!
Friday, December 22, 2006
inceput nou pentru un an nou
După ce secole de-a rândul Creştinismul a supralicitat tema războiului sfânt împotriva musulmanilor, astăzi este rândul Islamului să ne demonstreze stupiditatea xenofobiei ce-i caracterizează unele cercuri fundamentaliste. Evident ambele religii dominante şi-au susţinut punctul de vedere ca fiind inspirat din revelaţia lui Dumnezeu, respectiv al lui Allah, fiind în ultimă instanţă ecoul relatărilor din Scriptură.
În adevăr Biblia vorbeşte despre o perspectivă divină asupra istoriei conform căreia poporul ajuns la culmea păcatelor sale este şters din istoria lumii. Instrumentul lui Dumnezeu folosite în acest scop variază; nu este numai Israelul, ci poate fi asirianul, caldeeanul, grecul, romanul, după cum revelează mesajele profeţilor. Mai specific, robul Domnului poate fi Moise sau Iosua, Nechao, Nebucadneţar sau Cirus. Lucrul cel mai important în această stare de lucruri este de a înţelege voia lui Dumnezeu şi de a o împlini întocmai fără a depăşi limitele prestabilite. Pe când instrumentele alese dintre ne-evrei s-au întrecut în depăşirea limitelor stabilite de Dumnezeu (Hab 1:11), evreii s-au dovedit unelte recalcitrante în mâna Domnului, arareori împlinind cu exactitate porunca Sa.
Totuşi în perioada domniei lui Ezechia, Simeoniţii au oferit un exemplu opus celor cunoscute nouă în timpul judecătorilor (1 Cron 4:24-43). Gestul lor este cu atât mai valoros cu cât statutul lor este mai nesemnificativ printre seminţiile lui Israel. Pe vremea când evreii se regrupau la Ierusalim pentru a se proteja de invazia asiriană, simeoniţii au părăsit naţiunea pentru a pune mâna pe spaţii deschise ca să-şi poată întreţine familiile şi turmele numeroase. Când unora le păsa doar de supravieţuire, aceştia se interesau de bunăstarea familiilor lor. Cinci sute dintre ei au ajuns până la triburile de amaleciţi care locuiau răzleţe în fostul regat al Edomului, în pustie, şi au împlinit ceea ce Domnul decretase prin Moise cu o mie de ani în urmă, anume nimicirea cu desăvârşire a poporului amalecit.
Războiul sfânt avea o natură spirituală evidentă, reprezenta soluţia finală a lui Dumnezeu pentru imoralitatea ajunsă la culme. Instrumentul nu avea importanţă în sine. Faptul că Domnul a ales naţiunea Israel să funcţioneze în anumite instanţe ca instrumentul Său a fost un privilegiu acordat acestora pentru a le conştientiza principiul conform căruia Dumnezeu limitează păcatul lumii. Totuşi israeliţii înşişi aveau să guste amarul acestei severe disciplinări cu o singură deosebire, o rămăşiţă este totuşi păstrată. Cât despre simeoniţi, cronicarul ni-i prezintă ca pe un exemplu de combativitate şi vivacitate cum rar se mai poate întâlni.
În România integrării europene puţini se mai gândesc la altceva decât la supravieţuirea lor. Cât de rar se aude de acţiuni îndrăzneţe care ţintesc la mai mult decât la regimul de pâine şi apă al buncărelor în care ne complacem să vieţuim în autocompătimire şi lipsuri. Unde ne sunt visătorii, ar putea spune cineva. Eu aş zice, unde sunt oamenii credinţei care doresc să-L vadă pe Domnul strălucind prin realizările lor? Nu de oameni violenţi sau bătăuşi avem noi nevoie, ci de oameni gata de acţiune. E timpul să ne trezim la viaţă şi să îndrăznim mai mult împreună cu Domnul nostru. Fie ca îndemnul Domnului, “îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea!” să ne trezească din amorţire astfel încât necazurile din lume să nu ne împiedice să gândim creativ, să judecăm drept şi să construim înalt.
Materialul a fost prezentat la conferinţa de tineret Pro-Mesia din Oradea (4 noiembrie 2006)
Motto:
Vă scriu, tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel rău. …
V-am scris tinerilor fiindcă sunteţi tari
şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi
şi l-aţi biruit pe cel rău. (1 Ioan 2.13-14)
După apostolul Ioan, garanţia unei vieţi creştine de biruinţă este asigurată de folosirea resurselor date de Dumnezeu prin procesul maturizării naturale (aici puterea fizică şi mentală) în statornicirea unei relaţii consistente şi de durată cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mi-am propus să investigăm două caracteristici fundamentale specifice adulţilor tineri, precum voinţa puternică şi marea disponibilitate energetică, precum şi convertirea lor pentru slujirea creştină în relaţie cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Ce a făcut ca istoria lui Samson să devină atât de tragică. Scriitorul cărţii Judecători, căruia îi datorăm puţinele informaţii cunoscute despre acest erou, este de opinie că realizările tuturor judecătorilor din această epocă sunt datorate unei împuterniciri speciale date de Duhul lui Dumnezeu. Totuşi, oamenii aceştia nu au impresionat nici prin statura lor morală şi nici prin ortodoxia convingerilor lor teologice. Istoria Judecătorilor demonstrează faptul că Dumnezeu se poate folosi pentru scopurile sale de orice fel de oameni pentru că, în ultimă instanţă, puterea Sa face toată diferenţa nu abilităţile recipientului uman.
Cum ar fi arătat istoria unui om de talia lui Iefta sau Samson sub cârmuirea unui lider ca şi David? Fiecare dintre ei aveau potenţialul de a se fi înregistrat printre vitejii lui David. Pe vremea judecătorilor, eroismul era o chestiune ce se consuma local, stingându-se odată cu moartea fiecărui erou. În vremea regilor, eroismul devenise un cult sponsorizat de rege şi alimentat de profeţi.
Biblia recunoaşte faptul că „slava tinerilor este puterea lor” tot la fel cum sfatul înţelept este găsit printre vârstnici (Pr. 20.29). Luxul cu care tinerii îşi irosesc energia este proverbial printre popoarele lumii. Înţelepciunea populară la care făcea apel Eclesiastul sfătuia ceva similar:
fă cu toată puterea ta!
Căci în locuinţa morţilor, în care mergi,
nu este nici lucrare, nici chibzuială,
nici ştiinţă, nici înţelepciune. (Ec. 9.10)
Tot el, însă, revenea adăugând:
Fii cu inima veselă cât eşti tânăr,
umblă pe căile alese de inima ta
şi plăcute ochilor tăi,
dar să ştii că pentru toate acestea
te va chema Dumnezeu la judecată. (Ec. 11.9)
Tot la fel cum se considera că puterea ierbivorelor mari stă în muşchii gâtului, semiţii apreciau că puterea omului era dată de muşchii coapselor. Similar, tinerii de astăzi concurează arătându-şi muşchii antebraţului. Din această cauză referinţele biblice la putere urmează două trasee: abilitatea militară de a purta arma pe coapsă, de a rezista asaltului cu coapse fortificate, şi abilitatea sexuală de a genera urmaşi. Nu este de mirare, atunci, că în perioada patriarhilor jurămintele se legau plasându-se mâinile celui inferior sub coapsele celui superior care şedea (Gen. 28.9). De aceea, slăbirea coapselor era inclusă printre blestemele psalmistului împotriva duşmanilor săi (Ps. 69.23[24]).
Chiar tinerii se clatină,
Dar cei ce se încred în Domnul
Îşi înnoiesc puterea.
Ei zboară ca vulturii,
Aleargă şi nu obosesc,
Umblă şi nu ostenesc. (Is. 40.30-31)
Încrederea în Dumnezeu înseamnă modelul de viaţă trăit cu convingerea personală fermă în abilitatea lui Dumnezeu de a susţine universul şi viaţa mea personală într-un echilibru din care eu sunt avantajat la maximum pentru o relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii în progres continuu. Psalmii abundă în declaraţii de încredere în Dumnezeu şi este cartea cea mai potrivită pentru a începe să-ţi defineşti propriul standard de încredere în raport cu al altora.
Când Îţi aduni oştirea.
Cu podoabe sfinte ca din sânul zorilor
Vine tineretul Tău la Tine ca roua.
Chiar şi în mijlocul suferinţei pe care o gustase la căderea Ierusalimului, profetul îşi păstra convingerea că dedicarea tânărului pentru o cauză nobilă este o practică sănătoasă. Ideea este redată prin intermediul a trei strofe ale căror versuri încep cu litere identice:
Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.
Bine este pentru om să poarte un jug în tinereţea lui.
Să stea singur şi să tacă pentru că Domnul i l-a pus pe umeri,
Să-şi umple gura cu ţărână şi să nu-şi piardă nădejdea,
Să dea obrazul celui ce-l loveşte şi să se sature de ocări.
Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna,
Căci de cine a fost întristat de El iarăşi se îndură după marea-I îndurare,
Căci El nu umileşte cu drag şi nu întristează pe fiii oamenilor. (Lam. 3.25-31)
Exemplul sublim de dedicare în slujirea lui Dumnezeu îl oferă nazireii şi profeţii. Spre deosebire de preoţie, care era o slujire transmisă ereditar, profetismul şi nazireatul erau tipuri de slujire transmisă vocaţional care permitea consacrarea laicilor în slujba Domnului pentru o perioadă definită sau indefinită de timp. Deschiderea slujirii lui Dumnezeu către populaţie nu era controlată de cultul central, deoarece depindea doar de hotărârea persoanei în cauză (pentru nazireu) sau de iniţiativa divină (pentru profet). În ambele situaţii, fenomenul era accesibil maselor populare şi, din această cauză, atractiv. Slujirea ereditară nu a coexistat paşnic întotdeauna cu slujire vocaţională. Exemplele biblice sugerează tocmai contrariul.
Ramura de finic şi trestia într-o singură zi.
Prezbiterul şi dregătorul sunt capul
Şi profetul care învaţă minciuni pe oameni este coada. (Is. 9.13-14)
Desigur nici unul dintre profeţii lui Israel nu s-a luptat într-atât cu profeţii mincinoşi ca Ieremia, acuzele sale fiind înregistrate mai ales în capitolele 23, 27 şi 29 ale cărţii care-i poartă numele. Cu toate acestea, îndrăzneala profetului Amos nu este cu nimic mai prejos decât a lui Isaia şi Ieremia. În contextul acuzelor aduse Regatului de Nord pentru nedreptatea socială promovată ca religie naţională, Amos înfierează conducerea politică a ţării şi pentru îndrăzneala de a fi oprit mişcarea populară a nazireatului şi profetismului. Acuza este introdusă de un pasaj încărcat de patos prin care se sublinia dreptul suveran al lui Dumnezeu asupra Canaanului, de care i-a deposedat pe amoriţi pentru a-i împroprietări pe evrei. În virtutea dreptului de proprietar, Dumnezeu ridica nazirei şi profeţi, dar nobilii israeliţi şi-au permis luxul de a interzice aceste mişcări, deposedându-l pe Dumnezeu de dreptul Său imuabil.
Şi nazirei dintre tinerii voştri.
Nu este aşa, copii ai lui Israel?
Zice Domnul.
Dar voi aţi dat nazireilor să bea vin,
Iar profeţilor le-aţi interzis să profeţească. (Amos 2.11-12)
Unde a mai fost lăsat loc pentru exprimarea de Sine a lui Dumnezeu în cultura seculară a Europei sec XXI? Acolo unde ea încă mai supravieţuieşte, religia este încorsetată de chingile instituţionalizării şi a tradiţiilor. Dacă Dumnezeu vrea să ne mai vorbească atunci trebuie să ne vorbească prin mijloacele autorizate, aprobate ca atare de comitete şi consilii bisericeşti. Lui Dumnezeu nu i se mai permite să ne surprindă prin lucrarea para-bisericească sau extra-cultică a vreunui itinerant şi, cu atât mai puţin, a unui membru non-conformist. Totul trebuie controlat şi păstrat sub control cu orice preţ, inclusiv cu preţul libertăţii de opinie.
Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii un model pentru credincioşi în vorbire, în comportament, în dragoste, în credinţă, în curăţie. (1 Tim. 4.12)
Pe un ton similar, Pavel revenea în a doua sa epistolă către Timotei zicându-i:
Aceasta înseamnă că slujirea nu se face în vid, sau de unul singur, ci în comunităţi în care oamenii cu idealuri comune se asociază de bună voie pentru binele comun, al societăţii şi al împărăţiei lui Dumnezeu. Este vremea să răspundem la apelul lui Dumnezeu cu energia şi dedicarea noastră pentru zidirea Bisericii lui Cristos şi nu a denominaţiilor pe care le-am zidit cu propriile noastre mâini. Dumnezeu nu se identifică cu structurile noastre, ci cu un popor de oameni care se încred în el, care nu mai plătesc poliţe politicii de învrăjbire semănate în trecut printre fraţi. Misiunea noastră este să rezidim Biserica din România şi să o pregătim pentru împlinirea planului lui Dumnezeu aici şi peste hotare. Dumnezeu îşi cheamă nazireii şi profeţii. Vrei să te numeri printre ei?
Wednesday, November 08, 2006
Înnoirea Legământului
Unele tradiţii creştine consideră Masa Domnului un ritual cu puteri divine care-i schimbă şi-i înnoieşte pe oameni, aducându-le harul divin. Altele o promovează ca pe un ritual rezervat doar celor desăvârşiţi, de unde şi utilizarea sa ca sancţiune împotriva celor ce s-au făcut nevrednici de Cristos prin erezie sau diverse greşeli capitale.
Totuşi, apostolii nu-şi iau dreptul să discute despre Masa Domnului ca mijloc al harului şi nici ca ritual exclusivist. Din contră, evangheliştii relatează că până şi trădătorul Iuda a participat la Masa Domnului la fel ca şi Petru şi toţi ceilalţi ucenici care vor urma să se dezică de Domnul în chiar următoarele ore. Nici ap. Pavel, care atrage atenţia la seriozitatea actului, nu adaugă nimic semnificativ în această privinţă. Problema care îl frământa pe el era confundarea Mesei Domnului cu o simplă agapă, cu o masă festivă (1Cor. 10:14-33; 11:17-34).
Ceea ce înţelegem foarte clar atât din Evanghelii cât şi din epistolele pauline este faptul că Masa Domnului este un serviciu comemorativ al morţii Domnului, reflectând părtăşia comunităţii creştine (1Cor. 11.25-26). Dacă rămânem la atât, însă, serviciul este încărcat de o notă tragică profund melancolică. Uneori, în mijlocul tristeţii, reuşim să recuperăm nota anticipativă a cuvintelor „până când îl vor bea cu voi în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29) şi jubilăm la gândul că această masă săracă poate, într-adevăr, simboliza marele festin de sus.
Totuşi, găsesc că semnificaţia acestui eveniment este mai bogată decât atât. Dacă privim cu atenţie la modul în care evangheliştii îşi aleg cuvintele, descoperim că cele două evenimente – pâinea şi vinul – simbolizând trupul, respectiv sângele Domnului, sunt prezentate diferit unul de celălalt: „Acesta este trupul Meu (Mat. 26:26; Mar. 14.22), care se dă pentru voi” (Luca 22.19) şi „acesta este sângele legământului celui nou care se varsă pentru mulţi (Mar. 14.24 şi Luca 22.20) spre iertarea păcatelor” (Mat. 26.28).
Observaţi cum evangheliştii, spre deosebire de Pavel, nu vorbesc despre trupul Domnului care se frânge pentru noi. Ca martor ocular al execuţiei lui Isus, Ioan constată atent că trupul lui Isus nu a fost fracturat ca să se împlinească Scripturile. La ce se referă Isus când vorbea despre sine şi despre sacrificiul său prin aceste cuvinte?
Cel puţin pentru mine, este clar că se avea în vedere asemănarea cu vechiul legământ care se pecetluia prin sângele sacrificiilor. După primirea Legii lui Moise, poporul Israel acceptă intrarea în legământ cu Dumnezeu rostind cuvintele „vom face tot ce a zis Domnul” (Exod 24.3, 7). Apoi, Moise stropeşte poporul cu sângele sacrificiile zicând „Acesta este sângele legământului încheiat de Domnul pe temeiul acestor cuvinte” (Exod 24.8). Deci cuvintele reprezintă Legea tocmai primită.
În virtutea acestor corespondenţe evidente, Domnul Isus viza prin gestul Său simbolic reiterarea Legământului Mozaic. Problema de care ne izbim este aceea legată de corespondenţa „poruncilor Domnului” în noua epocă. Acestea ar reprezenta tocmai trupul Domnului. Este adevărat că Ioan nu relatează momentul Mesei Domnului, dar tocmai el dezvoltă ideea trupului lui Isus de o manieră fără egal. Isus este Cuvântul întrupat (Ioan 1.14, 16-18), El este Mesia care ne spune toate lucrurile (Ioan 1.47-51; 4.25), El este Cel a Cărui mâncare este să facă voia Tatălui (Ioan 4:34), El este Pâinea vieţii (Ioan 6.35, 48, 51), Pâinea coborâtă din cer (Ioan 6.48 ff.). Toate acestea, pentru ca în ultima seară petrecută cu ucenicii, Domnul Isus să Se prezinte ca un nou Moise vorbind despre „poruncile Mele”, în esenţă una care le include pe toate: „să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15.12).
Aşadar, Masa Domnului poate fi concepută şi ca o reiterare a Legământului Mozaic bazată pe două elemente: sacrificiul Domnului prin al cărui sânge este pecetluit legământul (a se vedea că Luca se referă întâi la vin) şi poruncile Domnului pe care ni le asumăm ca şi obligaţii în calitate de semnatari ai legământului.
În vechime, legământul cu Dumnezeu trebuia reiterat în fiecare generaţie, poporul trebuia informat cu privire la termenii legământului, poruncile trebuiau memorate, iar regele trebuia să vegheze la respectarea Legii. Tot la fel, participarea repetată la Masa Domnului este o lecţie pentru minte (ca şi pentru ochi) care trebuie educată cu privire la locul pe care îl avem în planul lui Dumnezeu.
Te invit să participi la Masa Domnului şi să-ţi înnoieşti legământul cu Dumnezeu, să-ţi admiţi dependenţa de Dumnezeu – Iniţiatorul, Susţinătorul şi Desăvârşitorul legământului. Admite împreună cu apostolii: „Doamne, la cine să mă duc? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Noi am crezut că Tu eşti Cristosul, Sfântul lui Dumnezeu!” (Ioan 6.68-69)
Monday, November 06, 2006
Între patimă şi pasiune – destinul Judecătorului Samson
Motto: Nu te socoti singur înţelept;
teme-te de Domnul şi abate-te de la rău!
Aceasta va aduce sănătate trupului tău
şi răcorire oaselor tale. (Pr. 3.7-8)
Dumnezeu a pregătit pentru acest om un viitor eroic în serviciul naţiunii sale asuprite de filisteni, visul oricărui tânăr israelit din acea vreme. Deşi consacrat lui Dumnezeu ca nazireu încă de la naşterea sa, Samson pare a fi prea puţin conştient de vocaţia sa şi prea puţin interesat de obligaţiile care decurg din aceasta. Fără a reuşi să vadă dincolo de satisfacerea poftelor sale, Samson se lasă condus spre propria ruină, în ciuda faptului că Dumnezeu îl curta mereu cu oferta unei vieţi pasionate trăite pentru cauza poporului său. Zdrobit emoţional, umilit şi mutilat, nici chiar în prizonieratul filistean Samson nu-şi înţelege menirea. Deşi a ajuns venerat ca erou de către israeliţi pentru contribuţia sa la istoria naţiunii, Samson a trăit şi a murit însingurat. Mesajul acesta propune o citire proaspătă, introspectivă, pe alocuri fictivă a biografiei biblice a lui Samson.
Erau vremuri grele în Israel. Se trăia de pe o zi pe alta din rodul câmpului şi din laptele oilor. Dările nu erau mici. Uleiul măslinelor era păstrat cu grijă ca un odor de mare preţ. De când filistenii luaseră monopolul asupra producţiei de ulei, măslina a devenit o trufanda. Stăpânitorul nu era dintre cei mai greu de mulţumit dar prezenţa filisteană era resimţită ca o mare povară. Bătrânii povesteau despre vremurile mai bune de altădată când filistenii nu îndrăzneau să treacă frontiera lui Israel şi, cu atât mai puţin, să ridice pretenţii. Povesteau de Iosua de care tremura tot Canaanul de la Marea Kineret până la Beer-Şeba.
Se ştia că, în nord, efraimiţii conduşi de Ghedeon au reuşit să se adune şi să-i izgonească pe invadatorii madianiţi, iar dincolo de Iordan, evreii din Ghilad conduşi de Iefta au pus capăt opresiunii amonite. Cum şi-ar mai fi dorit ca să le vină în ajutor confraţii lor războinici care au plecat cu traista-n băţ în căutare de teritorii mai încăpătoare. Deocamdată nu aveau nici o speranţă decât să se supună şi să aştepte ca mâine pâinea să le fie mai dulce. Cumetrele din Ţorea purtau vorba despre un tânăr chipeş, mândru la statură care ar fi fost promis părinţilor săi printr-o arătare dumnezeiască. Samson, căci aşa îi era numele, era văzut când la Ţorea când la Eştaol, punând umărul la ajutorarea oamenilor în muncile câmpului.
* * *
De mic îi plăcuse să privească trupele mărşăluind ordonat prin colbul drumului, afişând cu demnitate însemnele brigăzii şi armele lustruite. Când se juca cu băieţii pe uliţă „de-a evreii şi filistenii” el îşi alegea o trupă de „filisteni”, îşi făceau săbiuţe din crenguţe de sicomor şi coifuri din paie, şi făcea şmotru cu ei până când unul mai mărunţel fugea acasă cu genunchii zdreliţi lepădându-şi sabia. Ca sergent conştiincios ce se afla îşi instruia soldaţii cum îl văzuse făcând pe zdrahonul acela de filistean cu soldaţii lui din Gat. Când ajungea acasă, părinţii îl muştruluiau că iarăşi s-a jucat de-a filistenii, că nu se cuvenea un om ca el, care a fost promis prin arătare dumnezeiască, să fie atât de atras de duşmanii păgâni ai poporului său. Apoi îi luau săbiuţa şi i-o puneau pe foc. Primul lucru pe care îl făcea a doua zi era să se urce în sicomorul cel bătrân din curtea lui Elpaal să-şi croiască o nouă sabie în locul celei arse.
Ecoul numelui său strigat de la intrarea peşterii unde îşi făcuse culcuş îi opri gândurile. Se urcă prin hornul peşterii şi se uită în vale. Privirea îi fu răpită de mulţimea de popor care aştepta dezorganizat dincolo de stâncile de la intrare. Înarmaţi cu ce au avut la îndemână, în straiele lor sărăcăcioase, cei trei mii de oameni reprezentau o jalnică imagine a oştirii evreieşti. Prima idee care îi trecu prin minte a fost că iudeii pe teritoriul cărora s-a ascuns au auzit de lecţia ce le-a administrat-o filistenilor şi îi vor cere ajutorul să îndrepte situaţia nefericită prin care şi ei treceau. Ieşi cu mare speranţă la gura peşterii şi dădu bineţe mai-marilor poporului. În loc de salutări frăţeşti, prezbiterii îl repeziră zicându-i:
- Nu ştii că filistenii stăpânesc peste noi? Ce ne-ai făcut?
- Nu le-am făcut nimic ce să nu fi meritat, le-a răspuns Samson.
- Fiul meu, continuă cel mai vârstnic dintre ei, uite ce e. Din cauza ta, filistenii au acum o scuză să ne apese şi mai tare jugul pe umeri. Noi nu le putem ţine piept singuri. De aceea am venit să te luăm şi să li te dăm lor legat.
- Mă predau vouă, dacă-mi juraţi că nu mă omorâţi!
În mijlocul uralelor şi al ovaţiilor filistene, printr-o încordare, rupse funiile cu care fusese legat de parcă fuseseră arse de foc. Soldaţii au înlemnit cu cătuşele în mâini. Chiotele au îngheţat în gâtlejurile filistene. Doar nechezatul unui cal şi tusea înecăcioasă a unui soldat au mai spart tăcerea. Fără să stea pe gânduri, îşi înarmă braţul cu osul uscat şi sări la atac. Soldaţii cu cătuşele au căzut seceraţi încă purtând pe chip grimasa prilejuită de surpriza eliberării sale. Apoi au căzut soldaţii din garda care se pregătise pentru onorurile de preluare a prizonierului. Comandanţii se refugiaseră în rândurile din spate şi îşi împingeau soldaţii la atac. Iudeii priveau din depărtare fără să mişte un deget. La mijloc, filistenii încercau să se organizeze şi să pareze cu scuturile şi suliţele lor atacul furios al unui uriaş dezlănţuit. Agil ca un leu, îşi croi cărări printre tunicile filistene zdrobind cu lovituri precise orice împotrivire. Când a isprăvit, leşurile duşmanilor zăceau în mormane pe tot drumul care ducea spre apus. Iudeii dispăruseră şi ei, terifiaţi la gândul că, odată terminat cu filistenii, se va apuca de ei.
* * *
În mod cu totul surprinzător, reputaţia sa de exterminator al filistenilor l-a devansat întotdeauna, astfel încât, oriunde ajungea, e adevărat nu pe faţă, oamenii îl primeau ca pe un mare eliberator. Circula incognito, ţinându-şi părul strâns în plete departe de ochiul public. Robusteţea trupului său era mai greu de camuflat chiar şi cu straiele largi pe care le purta. Agenţii armatei filistene erau tot timpul pe urmele lui. De aceea nu-şi permitea să rămână mai mult timp într-un loc. Din când în când mergea chiar şi pe teritoriul filistean, şi nu oriunde, ci chiar acolo unde duşmanii săi se aşteptau cel mai puţin, adică în capitala Gaza.
- Ridică-te, scârbă!
Încasă două ciomege şi fu condus afară din celulă sub şfichiuirea gardienilor. Din schimburile rapide de replici înţelesese doar „templul lui Dagon”. A fost târât prin coridoare, cu lanţurile de gât, de mâini şi de picioare, înspre un loc de unde se auzea cu mare vuiet „Aduceţi pe Samson să ne amuze! Aduceţi pe Samson să ne amuze!” Dintr-o dată a simţit căldura soarelui pe faţă şi a tras în piept aerul cald al zilei. Atunci mulţimea – trebuie să fi fost câteva mii – a izbucnit în urale: „Dagon l-a dat pe Samson în mâinile noastre!” Instrumentele au început să cânte melodia unui dans israelit. S-a gândit că muzicanţii erau şi ei prizonieri evrei. Curând, însă, muzicanţii au început să improvizeze parodiind-o.
- Joacă, scârbă, joacă! îl repezi temnicerul.
- Lasă-mă să mă odihnesc sprijinit de stâlpii templului, îi spuse el tânărului supraveghetor care-l ducea de mână.
- Să mor cu filistenii! se mai auzi înainte ca stâlpii templului să înceapă să se mişte. Luaţi prin surprindere, gardienii şi soldaţii au dat fuga să-l doboare pe erou. Prea târziu, însă, pentru că blocurile dislocate începeau deja să cadă, iar, sub greutatea miilor de spectatori, palatul se dezintegra bucată cu bucată.
* * *
În câteva minute totul a fost o ruină. Filistenii rămaşi în viaţă erau muţi de uimire la puterea şi vitejia eroului evreu. Nimeni nu mai cuteza să aducă vorba de marele Dagon, care fusese înfrânt în chiar templul său de un sclav orb.
Tuesday, October 03, 2006
Dacă nu sunt 50, poate sunt doar 45! 40?! 30?! 20, dar 10?! Un ghid minimal de negociere avraamică
[publicat anterior în Lumea oamenilor de afaceri creştini, II (2002): nr. 6 (iunie)]
Negocierea ne preocupă minţile încă din zorii copilăriei. Obiceiul de a face schimb, adesea hazliu, cu tot felul de nimicuri, cu amabilităţi, cu convenţii sau cu proprietăţi în toată regula nu ne părăseşte multă vreme după ce figurinele, maşinuţele, timbrele sau orice alte obiecte de mică valoare au dispărut în colbul vremii. Trocul inocent de obiecte la număr sau după dimensiuni este destul de repede înlocuit de un schimb veritabil în care valoarea produsului capătă predilecţie. Considerentele subiective de natură pur estetică sunt înlocuite, cu timpul, de considerente tot mai obiective de natură economică. Se poate observa că, o dată ce au deprins simţul aprecierii calitative, până şi copiii manifestă deprinderi de negociatori. Din păcate, jubilarea care marchează succesul în negocieri se manifestă doar atunci când pentru un obiect de o calitate îndoielnică sau inferioară s-a obţinut unul de valoare superioară. Satisfacţia creşte şi mai mult în momentul în care partenerul conştientizează pierderea. Evident, simţământul de justiţie este prezent şi el încă din copilărie şi funcţionează ca arbitru al tuturor alegerilor noastre, însă atunci când nu întâlneşte situaţii favorabile pentru cultivarea sa, moare prematur, cedând supremaţia răutăţii şi indolenţei.
Dacă este să ne instruim în tehnica negocierii cu siguranţă vom găsi manuale de specialitate, care ne vor expune tehnici noi şi vechi, principii şi proceduri elaborate adecvate contextului modern al afacerilor. Legalitatea acestora este asigurată de concordanţa cu legile statului, ceea ce înseamnă că există şi sisteme mai puţin scrupuloase care aparţin pieţei negre şi sunt promovate de lumea interlopă. Prin definiţie, creştinul este un om liber şi îndrăgostit. Iubirea de Dumnezeu, însă, îl determină la acte de sacrificiu imposibil de contabilizat, contorizat, sau cronometrat. Prin urmare omul de afaceri creştin îşi limitează domeniul afacerilor sale în limitele iubirii de Dumnezeu, adică în limitele comunităţii creştine din care face parte, deoarece pasiunea sa pentru lucrurile eterne se reflectă în opţiunile cotidianului. Din această perspectivă, deşi obţinerea profitului cu orice chip şi prin orice mijloace este opţiunea neaoşă a majorităţii, creştinul îşi calibrează opţiunile afacerilor sale funcţie de standardul inspirat de Biblie.
Chiar dacă recunoaşterea calităţii literare a Bibliei a devenit un truism în studiile biblice moderne, este necesar să subliniem faptul că nu găsim în Sfintele Scriptură manuale savante pentru numeroasele domenii de activitate ale omului modern. Principii, însă, putem extrage. Aşa se face că, în privinţa negocierii, ne-am oprit la patriarhul Avraam. Scurta sa biografie, prezentată în capitolele 12-25 din Geneza, se rezumă la câteva episoade esenţiale pentru vocaţia sa de întemeietor al unei naţiuni de oameni temători de Dumnezeu şi credincioşi în promisiunile Sale. Interesant de observat că, în calitatea sa de mare proprietar cu peste 300 de angajaţi, Avraam este surprins adesea în postura de negociator. Aşadar vom urmări ipostazele biblice ale lui Avraam ca negociator, extrăgând principii cu valoare perenă.
Prima conjunctură în care Avraam (pe atunci încă Avram) este pus în situaţia de a negocia este oferită de insuficienţa resurselor necesare creşterii animalelor în condiţiile suprapopulării unui areal semideşertic, sărac în resurse. Patriarhul sprijinise până în acest moment familia (a se citi business-ul) lui Lot, fiul fratelui său defunct. În ciuda condiţiilor mai puţin prielnice unei afaceri de creştere a animalelor, Avram şi Lot au avut succes. În capitolul 13 din Geneza ni se relatează prima situaţie când se ridică problema despărţirii familiilor (a se citi intreprinderilor), deoarece autonomia lor nu era suficient de clară pentru îngrijitorii animalelor (a se citi angajaţi), iar exploatarea comună a resurselor din teritoriile neutre producea controverse.
Deşi ar fi avut motive să pretindă o anumită relaţie de subordonare, vasalitate chiar, Avram este partenerul înţelept care înţelege că despărţirea este oportună atunci când resursele sunt insuficiente pentru continuarea dezvoltării a două intreprinderi cu statut juridic distinct. În plus, este interesant să observăm că, în ciuda drepturilor acordate de statutul său social (ca unchi adoptiv avea drepturi de părinte asupra lui Lot), Avram este cel care renunţă la dreptul său legitim de a alege primul şi-i oferă lui Lot dreptul de a-şi alege partea de Canaan unde să-şi mute firma. Evident, cea mai bună opţiune o reprezenta Câmpia Iordanului şi nu e de mirare că Lot a ales-o. De mirare ar fi fost să nu o fi ales, dar aceasta nu se întâmplă. Într-o societate unde "dreptul întâiului venit" prevalează, renunţarea la întâietate este o caracteristică rarisimă. În cazul lui Avram, renunţarea sa a fost răsplătită cu promptitudine de Dumnezeu de întărirea promisiunii de a stăpâni tot Canaanul (viitor îndepărtat) şi de privilegiul recuperării familiei lui Lot şi a celorlalţi locuitori ai Câmpiei (recuperarea investiţiilor din Câmpia Iordanului) care ar fi putut deveni proprietate personală (viitor apropiat). Practic, pierderea aparentă a fost recuperată prin Providenţa lui Dumnezeu. A fost, însă, nevoie ca Avraam să-şi exerseze curajul şi credinţa pentru a încuraja dezvoltarea unei afaceri mai mici decât ale sale, oferindu-i avantajele minimale necesare pentru emancipare.
Al doilea caz, finalizat tot cu înnoirea promisiunii de moştenire a întregului Canaan, avansează un conflict mai sever şi mai greu de remediat decât primul, deoarece impune folosirea armelor (Geneza, cap. 14). Loialităţi de familie recomandă o misiune foarte riscantă pentru Avram, însă Lot nu putea fi lăsat pe mâna invadatorilor mesopotamieni, care intenţionau să-l ducă sclav departe de Canaan. Ar fi interesant de ştiut cum a reuşit Avram să-şi convingă partenerii canaaniţi a contribui la efortul de război şi cum şi-au organizat atacul-surpriză asupra alianţei mesopotamiene, dar Scriptura tace în această privinţă. Episodul cel mai important, cel puţin din perspectiva Scripturii, îl reprezintă cel care marchează întoarcerea victorioasă a lui Avram în Câmpia Iordanului. Armata coaliţiei iordaniene înfrântă şi refugiată în munte s-a repliat între timp şi i-a ieşit înainte având în frunte un alai preoţesc condus de Malki-Ţedek, regele Salemului şi "preot al Dumnezeului Prea Înalt". De drept, prada de război aparţinea în întregime lui Avram, însă acesta decide să renunţe la o zecime din tot, oferind-o ca dar preotului-rege Malki-Ţedek. Acest obicei se va păstra în Israel şi va fundamenta teologic principiul zeciuielii la Israelul antic oferit ca dar lui Dumnezeu.
Reîntâlnirea cu regele din Sodoma, deposedat de toate averile sale, evidenţiază un alt principiu de negociere aplicat de Avram, credinciosul lui Dumnezeu. Coaliţia pusă la cale de Avram includea pe trei canaaniţi: Aner, Eşkol şi Mamre. Regele Sodomei îi propune lui Avram, ca plată pentru serviciile sale, să păstreze toate posesiunile restituind doar sufletele (forţa de muncă). Avram refuză, oferindu-se să-i restituie totul, mai puţin prada de război aleasă de aliaţii săi canaaniţi ca plată pentru implicarea lor în conflictul militar. Autorul a ales să ofere şi motivaţia lui Avram deoarece caracterul ei ultimativ a pus capăt negocierilor – Avram nu dorea să aibă pe conştiinţă o îmbogăţire rapidă de pe urma unui eveniment nefericit experimentat de vecinii săi. Această alegere este exemplară şi pune în umbră preocuparea excesivă pentru ruinarea concurenţilor din competiţie demonstrată în afacerile contemporane.
Dacă te preocupă o moralitate de standardul celei împărtăşite de Avram, când concurentul tău din afaceri s-ar confrunta cu eşecul, nu ar trebui să accepţi nici forţa lui de muncă, nici profitul său (singura lui resursă de capitalizare). Evident, ajutorarea competitorului tău nu-ţi garantează succesul şi nici recunoştinţa lui, dar acuza de îmbogăţire din eşecurile altora nu dă linişte sufletească celui ce se teme de Dumnezeu. În această împrejurare, Avram a făcut parte din prada de război aliaţilor săi şi lui Malki-Ţedek; doar pe sine s-a uitat. Dumnezeu, însă, nu l-a uitat. De aceea, abia acum este convins Dumnezeu de dezinteresul lui Avram pentru bogăţie şi încheie legământ cu el (nu se mai putea schimba nimic) conform căruia Canaanul va fi al urmaşilor lui Avram din Sarai (vezi cap. 15).
Ani mai târziu, Avram şi Sarai primesc alte nume – Avraam, respectiv Sara. Experienţa care precede naşterea singurului lor fiu avea să fie de importanţă capitală dar nu pentru ei, ci tot pentru Lot, mai tânărul întreprinzător din familia lor. Cu acest prilej, delegaţia trimisă de Dumnezeu ajunge în căminul lui Avraam anunţând data limită a naşterii moştenitorului lui Avraam (un an) şi intenţia de a nimici cetăţile din Câmpia Iordanului. După cum se anticipa, la aflarea veştii Avraam mijloceşte pentru iordanieni. Mijlocirea lui Avraam trece dincolo de ceea ce principiul "fiecare este responsabil de consecinţele acţiunilor sale" îi dădea dreptul să aştepte. De fapt curajul de a cere iertarea iordanienilor în schimbul a cincizeci de "oameni buni" revelează convingerea patriarhului că Dumnezeu este bun şi concordă perfect cu caracterul lui Dumnezeu care dă soare tuturor oamenilor deşi sunt puţini cei care au consideraţie pentru Dătătorul luminii.
Cred că, foarte sugestiv pentru tehnica negocierii în afaceri, ar putea fi măsura cu care Avraam îşi promovează standardul. Prima cifră propusă nu cred că este aleasă la întâmplare – ea ar putea reprezenta numărul maxim la care Avraam aprecia influenţa pozitivă a lui Lot în Sodoma. Iniţial numerele descresc cu câte 5 unităţi (45, 40), ulterior cu câte 10 unităţi (30, 20, 10). Acest fapt demonstrează atât sensibilitate pentru partenerul de negociere cât şi curajul de a continua atunci când sunt obţinute primele succese. Cazul acesta nu este suficient de reprezentativ pentru a înţelege cum şi când se încheie negocierea, deoarece după ce se atinge cota de "zece oameni buni" mesagerul divin părăseşte masa negocierilor, lăsându-l pe Avraam să-şi rumege nebănuitul succes. Aşadar negocierea porneşte cu o apreciere cât mai exactă a valorii lucrului de negociat descrescând cu 10-20% din valoarea iniţială la fiecare nouă propunere. În contextul semitic antic, asemenea licitaţiilor contemporane, nu se mai putea reveni la valoarea iniţială o dată ce o alta a fost acceptată de ambele părţi. Cuvântul poseda o greutate mai mare decât surprinzătoarele răsturnări de situaţii din negocierile particulare. În orice caz, negocierea a reprezentat un proces de descreştere gradată cu valori mai mici la început, contrar stilului balcanic în care părţile pornesc de la două extreme urmând a se întâlni undeva la mijloc, mai aproape de valoare propusă de partea declarată câştigătoare în negociere.
De negociere are parte Avraam şi în finalul vieţii, atunci când căuta obţinerea unui teren de înmormântare pentru Sara. Conjunctura era mai puţin favorabilă, chiar presantă, deoarece necesitatea unui loc de îngropare era stringentă – avea de înhumat trupul iubitei sale soţii Sara (Geneza, cap. 23). Opţiuni existau dar nici una nu s-a dovedit adecvată. Ar fi putut s-o îngroape într-unul din locurile pe unde obişnuia să cantoneze, dar nu avea garanţia că nu ar fi fost exhumată din greşeală. Ar fi putut s-o îngroape într-un mormânt canaanit dar nu ar fi avut acces liber oricând. Probabil că nici una dintre opţiuni nu ar fi fost suficient de onorante pentru soţia sa, motiv pentru care s-a decis să cumpere un teren cu o peşteră pe el. Ca şi în alte instanţe, statutul social câştigat i-a asigurat nişte onoruri speciale, deoarece în virtutea lui are dreptul de a-şi alege singur terenul. Indiferent de proprietarul acestuia (un hitit), Avraam primeşte garanţia că l-ar putea obţine la un preţ acceptat de comun acord de ambele părţi. Singura problemă reală o constituia preţul sau, cu alte cuvinte, cât de mult peste preţul real trebuia să plătească.
Primul gest al proprietarului, după cum era de aşteptat pentru onorarea clientului, a fost de a-i oferi terenul fără recompensă. O dată refuzată oferta şi depăşită bariera convenţională, proprietarul încearcă o altă variantă tot de efect, propunând o sumă normală pentru o tranzacţie de acest tip. Avraam plăteşte fără să comenteze şi fără să negocieze. Proprietatea obţinută astfel devenea prima posesiune a evreilor în Canaan, nici pe departe împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu privire la ţara unde a peregrinat Avraam, dar un început cu un avantaj psihologic extrem de important. Comportamentul patriarhului care refuză avantajele obţinute în urma unor negocieri fictive purtate în folosul său este exemplar, cu atât mai alienate de contextul negocierilor moderne cu cât mai străin devine refuzul de a abuza de cei dezavantajaţi. Preocuparea pentru obţinerea de avantaje nemeritate a numeroşi membri ai societăţii noastre atinge apogeul în ceea ce se cunoaşte ca "trafic de influenţă".
Chiar dacă vine de departe, alienarea pe care o simţim faţă de un om ca Avraam nu se datorează nici caracteristicilor lumii din care acesta provine, nici preocupărilor societăţii sale şi nici soluţiilor găsite la problemele acesteia. Mai presus de toate, Avraam este un model pentru contemporaneitate datorită curajului de a fi altfel într-o societate "tembelă" cum a apreciat Şt.A. Doinaş poporul român. Viabilitatea principiilor sale este dincolo de orice dubiu deoarece Avraam însuşi le-a experimentat cu succes. Mai rămâne de negociat doar intenţia noastră de a le valorifica autenticitatea. Succes în negocieri!
Saturday, August 26, 2006
Slujirea pasionată
Deşi cronica lui Iosia nu este la fel de amplă precum cea dedicată lui Ezekia sau lui Ioas, ca să nu mai zicem de cea consacrată lui Solomon sau lui David, atât în Regi cât şi în Cronici, istoria sa are un „defect”. De câte ori o citeşti, nu se poate să nu te încerce un sentiment de copleşitoare insatisfacţie atunci când, în ciuda aşteptărilor, iei cunoştinţă de finalul absurd al acestui rege. Să te trezeşti angajându-te într-un război care nu este al tău, să fii avertizat de un păgân că Dumnezeu nu te vrea acolo, şi să mori pe câmpul de luptă din pricina unei săgeţi răzleţite nu este absurd? Oricât de patriot poate fi un rege, dacă este într-adevăr pios precum Iosia, o acţiune ca şi cea care i-a curmat cariera este contrară cursului firesc al evenimentelor.
Atunci, cum se face că ambii cronicari canonici l-au apreciat pe Iosia ca rege exemplar: „El a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în toata calea strămoşului său David, fără să se abată de la ea la dreapta sau stânga”? Numeroase voci autorizate pretind că răspunsul se află în natura scriiturii acestor documente ca şi interpretări teologice ale unor evenimente politice şi în agenda religioasă a scriitorilor lor. Astfel, preoţii-autori ar fi produs un text care să justifice pre-eminenţa Iahvismului faţă de alte religii competitive, transformându-i în eroi pe apărătorii dreptei-credinţe. Situaţia nu e imposibilă, dar, dacă este adevărată prezumţia că Iahvismul veritabil a fost mai degrabă un fenomen minoritar şi intermitent pe toata durata istoriei lui Israel, faptul că NUMAI aceste documente au supravieţuit este cu atât mai senzaţional. O teorie ca aceea care scoate în evidenţă manipularea documentelor şi a istoriei de către preoţi are sens doar într-un stat puternic teocratic şi consolidat ca atare pentru câteva generaţii, fapt necunoscut nouă în Israelul antic. Aceasta, însă, este o dezbatere cu propria sa istorie care nu are rost a fi continuata aici.
Iosia este, într-adevăr, regele reformator. După aproape douăzeci de ani de domnie, mai precis la vârsta de douăzeci şi sase de ani, Ioas şi-a început implicarea religioasă publică. Cronicarul ne dezvăluie că a început să-l caute pe Domnul de la vârsta de şaisprezece ani. Nu ştim cine i-a fost mentor spiritual. Posibil să fi fost chiar profetul Ieremia, contemporanul lui Iosia, dar relaţiile dintre Ieremia şi Ioas nu sunt suficient cunoscute pentru a legitima mentoratul lui Ieremia cu Iosia. Cert este că Iosia a demarat lucrări de reparaţii capitale la Templu şi, atunci când au drenat, tot el le-a însufleţit. Efortul său iconoclast i-a ocupat o bună parte din carieră, regele asigurându-se personal de succesul acestei misiuni în toata ţara. Toate acestea s-au întâmplat înainte de a i se fi făcut cunoscut Standardul lui Dumnezeu. După ce Legea este „descoperită” şi adusă regelui cu teama pe care numai preotul iahvist trebuie să o fi cunoscut sub administraţia idolatrilor Manase şi Amon, Iosia are o reacţie surprinzătoare prin profunzimea sa. Regele înţelege, se pocăieşte, caută îndurarea lui Dumnezeu şi inspiră naţiunea la reconstrucţie morală şi spirituală. Violenţa iconoclastului fără Lege este înlocuită subit de înţelepciunea suavă a tânărului îndrăgostit de Dumnezeu. Ioas este regele care audiază Legea lui Moise în public împreună cu tot poporul său înainte ca să fi apărut marele cărturar Ezra, care va introduce acest obicei în Israelul post-exilic. Iosia este regele care încheie legământ cu Dumnezeu împreuna cu naţiunea care-l urmează şi îşi inspiră poporul la căutarea lui Dumnezeu. Iosia este responsabil de organizarea festivalului Paştelui de maniera în care nu mai fusese sărbătorit de generaţii, încă de pe vremea lui Samuel.
Aceasta este partea care contează din istoria lui Iosia. Au existat şi alte contribuţii, dar în virtutea celor amintite mai sus, despre Iosia se poate spune că şi-a încheiat mandatul. Dumnezeu avea planuri cu Ierusalimul, sortit nimicirii, motiv pentru care, la timpul potrivit, l-a îndepărtat pe Iosia. Domnia acestui rege a reprezentat ultima zvâcnire a credinţei de pe tronul de la Ierusalim. Tot la fel de subit cum s-a ridicat ca reformator, Iosia şi-a încetat existenţa. Într-o luptă care nu era a lui. Politic vorbind, Iosia nu a strălucit. Mandatul său, aşa cum se aştepta de altfel din partea tuturor regilor israeliţi (Deut 17.14-20), fusese unul spiritual şi pe acesta şi l-a împlinit cu succes. Onorurile de care a avut parte la funeralii demonstrează cu prisosinţă acest fapt. Şi cine nu şi-ar dori ca reputaţia sa de erou al credinţei să fie cântată pentru generaţii printre oameni?
Istoria lui Iosia ne invaţă că lucrarea fiecăruia este evaluată just de către Dumnezeu, din perspectiva lucrării încredinţate personal. Ca şi în cazul lui Iosia, nu întotdeauna, aş îndrăzni să spun de prea puţine ori, conştienţa vocaţiei este clară de la începutul vieţii. Clarificările suplimentare sunt aduse la timpul oportun de Dumnezeu. Aportul nostru rezidă în împlinirea cu conştiinciozitate a lucrării încredinţate şi descoperite a fi rezervată nouă de o asemenea manieră încât sfârşitul vieţii, oricând ar surveni acesta, să ne surprindă în momentul în care putem confirma împlinirea misiunii. Din perspectiva Noului Testament, apostolul Pavel îi îndemna pe credincioşi la o slujire plenară, folosind imaginea sacrificiului, dar în măsura darurilor încredinţate de Dumnezeu (Rom 12.1-8).
Dragostea să vă fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea-iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.
Thursday, August 10, 2006
Slujirea anonimă
Valoarea unei entităţi poate fi apreciată subiectiv în funcţie de importanţa sa pentru persoana mea sau, ceva mai obiectiv, în raport cu valoarea sa intrinsecă. Oare nu aici se încadrează poreclele pe care le acordăm semenilor, denaturând adevărul despre semenii noştri, exagerându-l sau minimalizându-l? Amândouă aceste judecăţi, însă, mă plasează pe mine pe poziţia de judecător, fără a lua în calcul propria accepţiune despre sine a entităţii evaluate. Şi cum aprecierea de sine variază în funcţie de numeroşi factori, pe care nu intenţionez să-i discutam acum, există o şansă reală ca judecata noastră să contrazică percepţia de sine a subiectului şi, probabil, chiar realitatea. Este destul sa observam că, de regulă, oamenii se apreciază pe sine ca valorând mai mult decât semenii lor, din moment ce nimeni nu este dispus a-şi pune pielea în joc pentru alţii. Cel puţin nu fără negocieri serioase. E adevărat, unii sunt mai zgomotoşi decât alţii cu privire la valoarea de sine şi, uneori, aprecierea de sine este vizibil deplasată.
Fără a epuiza galeria posibilităţilor unui asemenea discurs sa mai spunem ca mai pot fi unii care admit doar retoric o valoare inferioară celei pe care sinele avid o cere pentru imaginea sa. Probabil că cea mai renumita acceptare retorică a valorii reale de sine aparţine actualului Preşedinte al României care, pe când era doar candidat la Preşedinţie, recunoştea public că a fost şi el comunist. Remarca iterată cu acel prilej a constituit dinamită electorală şi a avut efectul scontat. În ciuda justeţei sale, însă, puţini se mai referă la ea. A fost doar un spot publicitar.
Merib-Baal (în traducere, Baal este avocat[ul meu]) a fost numele pus de Ionatan fiului său(referinţe: 2 Samuel 4.1-5.6-9; 9; 16; 19; 21.7-8). Moartea tatălui său şi dispariţia întregii spiţe regale l-a surprins pe Merib-Baal pe când avea doar de cinci ani. La auzul veştii, toată familia regală a intrat in panică şi s-a pus în mişcare pentru o evacuare rapidă. În acest context, doica responsabilă de îngrijirea lui Merib-Baal a căzut în timp ce purta copilul. Chiar daca nu i-a cauzat moartea, lovitura a lăsat copilul paraplegic. Invalidul a petrecut următorii ani departe de locurile natale, la curtea lui Eş-Baal-ben-Saul de la Mahanaim. După numai şapte ani, casa lui Saul a pierdut definitiv competiţia pentru tron în faţa lui David. Merib-Baal nu ajunsese încă la majorat când şi-a văzut toate visele spulberate şi a pierdut orice speranţă de mai bine. În plus, când David a cucerit enclava canaanită de la Ierusalim, şi a promis că ologii nu vor fi toleraţi în capitală, Merib-Baal trebuie să se fi văzut într-o situaţie fără ieşire.
Întrucât noul rege avea deocamdată alte priorităţi, era doar o chestiune de timp până când se va întoarce înspre familia lui Saul ca s-o extermine, credeau foştii roialişti. Daca nu cumva, între timp, vor fi dispărut de la sine. Temporar, Merib-Baal se bucura de un respiro deoarece Makir-ben-Amiel din Transiordania i-a oferit sanctuar în locuinţa sa. Din moment ce Iahvismul era din nou la moda, iar cultul lui Baal intrase în dizgraţie, până şi numele care-l evocau pe zeul canaanit căzuseră în desuetudine. Aşa a devenit Merib-Baal − Mefi-Boşet, un nume de ocară.
Surprinzător, când David s-a întors înspre problemele domestice, le oferă clemenţă supravieţuitorilor familiei lui Saul. Din păcate, prea puţini mai rămăseseră în viaţă. După cercetări oarecum superficiale, proprietăţile sunt restituite ad integrum lui Mefi-Boşet, deşi m-au existau încă şapte supravieţuitori ai familiei saulite. Aşa se face că dezmoştenitul olog şi milog, „câinele mort” cum se descria pe sine Mefi-Boşet, a ajuns din nou la curte, întreţinut de rege printr-o rentă viageră şi onorat ca oricare alt membru al casei regale. Această răsturnare de situaţie nu va fi, însă, şi ultima.
Anii au trecut şi, într-o dimineaţă, vestea izbucnirii unui război de secesiune a ajuns la curte. Absalom, fiul moştenitor al regelui, a declanşat insurecţia din Hebron. Pentru a-i proteja pe locuitorii capitalei, regele evacuează imediat cetatea. Zăbavnic, Mefi-Boşet pierde prilejul şi rămâne în capitală. La urma urmei, un infirm ca el nu ar fi avut nici un folos pentru David tot la fel cum nu reprezenta nici un pericol pentru Absalom. Slujitorul sau Ţiba, însă, înţelege mai bine conjunctura politica favorabilă şi, ca profitor ce era, printr-o interpretare politizată a absenteismului lui Mefi-Boşet, îi smulge lui David dreptul de proprietate peste terenurile acestuia.
După înăbuşirea revoltei, eşichierul politic de la Ierusalim suferă modificări dramatice. Loialităţile se schimbă din nou, iar vechile loialităţi trebuie reconfirmate. Pro-davidienii, de convingere sau de conjunctură, preferă să-l întâmpine pe rege la Iordan pentru a-l saluta ca învingător, iar Mefi-Boşet se afla printre ei. Cum adesea se întâmplă, „adevărul” are mai multe feţe. Versiunea lui Mefi-Boşet asupra absenteismului său respinge acuza lui Ţiba de a fi complotat împotriva lui David, o soluţie înfierată ca imorală pentru unul privilegiat de o asemenea manieră de rege. David se decide pe loc şi, retezând argumentaţia lamentată a lui Mefi-Boşet, îl repune în drepturi înjumătăţindu-i proprietăţile.
Deşi episodică, apariţia secundară a lui Mefi-Boşet în istoria lui David este valoroasă tematic. Dacă s-a putut vorbi despre continuarea genealogiei lui Saul până în perioada post-exilică, atunci aceasta s-a datorat descendenţei lui Mefi-Boşet. Prezenţa sa în istoria din Samuel slujeşte doar la descrierea caracterului regelui David. Contribuţia lui Mefi-Boşet demonstrează cu prisosinţă faptul că David este regele drept care îşi ţine legământul încheiat cu Ionatan, prietenul său din tinereţe, indiferent de turnurile istoriei. Totuşi, istoria lui Mefi-Boşet poate fi lecturată şi din perspectiva tipologică a individului lipsit de orice merit, care primeşte onoruri nevisate şi le păstrează în ciuda faptului că nu ştie nici măcar cum să le păstreze. Mefi-Boşet este recipientul harului regal fără a demonstra vreodată că l-ar fi meritat.
Mefi-Boşet este omul lipsit de perspectivă, care trăieşte din mila altora şi este la cheremul semenilor săi cu mai multa intuiţie şi curaj decât ale sale. Dacă ar fi avut posibilitatea să aleagă, poate că ar fi ales să se nască într-o familie fără importanţă politică, şi-ar fi repus picioarele în uz şi şi-ar fi ales singur slujitorii. Chiar dacă este un personaj imobil (şi la propriu şi la figurat), Mefi-Boşet impresionează pentru maniera exemplară în care îşi înţelege menirea. Cititorul se desparte de Mefi-Boşet prin cuvintele acestuia din urmă: „Să-mi ia regele chiar tot ce am. Ce contează este că Maria Sa Regele se întoarce acasă!” Mefi-Boşet şi-a înţeles statutul şi şi-a făcut ordine în priorităţi. A fost acuzat pe nedrept de Ţiba că ar fi conspirat împotriva regelui, însă David nu-l trece pe lista sa de complotişti transferată lui Solomon pentru rezolvare. Ar fi putut recurge la linguşeala pentru a obţine un loc la curte şi pentru a şi-l conserva. Deşi este un personaj schiţat relativ superficial, înţelegem totuşi că Mefi-Boşet este omul care nu cere nimic şi este mulţumit cu ce i se oferă. Locul său nu este în galeria fanarioţilor de teapa lui Ţiba.
Deşi olog, Mefi-Boşet trebuie să mobilizeze cititorul la slujirea tacită. Ce folos putea să aibă un paraplegic la masa regelui? Cu nimic mai mult decât un "câine mort". Cu toate acestea, Mefi-Boşet a fost şi a rămas icoana vie a lui Ionatan. David nu putea să se întoarcă înspre locul lui Mefi-Boşet de la masă fără să vadă în el pe prietenul tinereţii sale. Acolo printre comeseni, regele avea perpetuu prezenţa familiei şi a prietenilor săi. Treptat, rândurile lor s-au subţiat. Mefi-Boşet a rămas, însă, tot acolo. Imobil şi recunoscător. Tot la fel cum şi noi vom rămâne la masa Regelui nostru. Nu pentru merite imaginare, sau pentru merite fabricate din moştenirea Sa, ci pentru buna plăcere a voii Sale. Regele poate să-mi ia totul. Ceea ce contează cu adevărat este că am loc la masa Lui.
SILVIU TATU