Deschiderea sufletului: o apologie a remuşcării

Repovestirea scutierului lui Ahab, un patriot evreu cam agnostic, înaintea luptei cu arameii în care Ahab îşi cam pierde viaţa (Text: 1 Regi 21)

Regele Ahab încă mai stăpâneşte peste Israel. Chiar dacă lupta de astăzi se anunţă grea, noi avem şanse mari de reuşită. De partea noastră sunt şi iudeii, iar profeţii, nu puţini, ne-au prezis o biruinţă strălucită. Evident, Mica nu se poate pune la socoteală. Toată preocuparea asta pentru interpretarea vieţii noastre din perspectiva zeilor nu mi se pare firească. Dacă n-aş şti că toate problemele regelui au început tocmai de aici... E adevărat, Ilie era mult mai încăpăţânat decât Mica. Şi-apoi toată lumea ştie că relaţiile regelui cu Domnul şi cu profeţii Acestuia erau dezastruoase datorită preferinţei sale pentru cultul lui Baal şi al Astarteei. Preferinţa aceasta era cultivată cu ajutorul nepreţuitei sale soţii, prinţesa feniciană, Izabela. Prin maşinaţiunile acesteia, cultul lui Iahve a fost scos în ilegalitate, profeţii Domnului au ajuns nişte proscrişi, iar închinătorii Lui – colaboraţionişti şi trădători. Dacă nu ar fi fost nesuferitul profet din Tişbi, dacă nu ar fi intervenit Ilie, probabil că ar fi rămas aşa multă vreme. Din păcate monarhia a suferit un oarecare regres de când profetul Ilie a luat poziţie împotriva cultului lui Baal şi a fost umilită în confruntarea publică de pe Carmel. Aşa se face că monarhia a revenit la echilibristica „mersului pe sârmă” tolerând religia lui Iahve câtă vreme nu deranja prin radicalismul ei. Pentru a scuti ţara de tulburătoarea lui prezenţă, Ilie a fost declarat persona non grata.

Acum trei ani am trăit unul dintre episoadele cele mai faste ale domniei sale, când regele Ahab a repurtat o îndoită victorie împotriva arameilor. Deşi nebăgată în seamă iniţial, contribuţia lui Dumnezeu a fost evidenţiată mai târziu datorită caracterului religios pe care arameii l-au dat campaniei lor. Finalul campaniei a fost un succes considerabil deoarece Ahab a reuşit să încheie un legământ favorabil cu regele arameilor. Cu toate acestea, Domnul îl mustră pe rege pentru lipsa lui de sensibilitate faţă de standardele lui Dumnezeu, care se aşteptase ca regele Ben-Haddad să fi fost pedepsit pentru idolatria şi imoralitatea sa. La sfârşitul campaniei militare, aflaţi în drum spre casă, am făcut un scurt popas la reşedinţa de iarnă din Izreel.

Departe de a se bucura de liniştea căminului regăsit, Ahab s-a întors acasă profund dezamăgit de mesajul profetic. Fusese deranjat (pentru a câta oară) pentru a nu-i fi fost înţelese bunele sale intenţii (tot el!). După ce repurtase victorii atât de răsunătoare se aşteptase la nişte ecouri ceva mai favorabile. Când colo, are parte de mustrare şi neînţelegere. Campaniei militare cu ritmul ei alert şi tensionat, i-au urmat zile lâncede şi neinteresante în palatul din Samaria. Într-una din aceste zile plate, Ahab şi-a adus aminte de vechea lui pasiune pentru grădinărit şi lipsa unui teren adecvat pentru o astfel de îndeletnicire la proprietatea din Izreel unde îşi avea construit palatul de iarnă. Dintr-o dată i-a venit în minte terenul vecinului său din Izreel, un om înstărit care întreţinea de mulţi ani o vie îmbătrânită, dar pe care nu-l întâlnise niciodată pentru că nu locuia acolo. A făcut nişte cercetări şi a aflat unde locuia Nabot, proprietarul viei, şi i-a scris propunându-i un târg avantajos (spera el). Răspunsul acestuia nu a întârziat să sosească, aflând cu stupoare că nici schimbul şi nici vânzarea viei nu-l ademeneau pe Nabot. Din contră, tonul mesajului i s-a părut chiar categoric. E adevărat, surpriza cea mai mare a constituit-o motivaţia refuzului – via lui Nabot reprezenta moştenirea sa părintească motiv pentru care înstrăinarea, chiar dacă s-ar face, ar trebui să se petreacă în limitele seminţiei sale. Chiar şi aşa, nu ar fi putut şi Nabot să fie mai amabil?

Un eşec suplimentar ca acesta nu a mai putut fi îndurat, astfel încât Ahab s-a retras din viaţa activă bocindu-şi propria neputinţă. Dezamăgirea sa nu a putut trece neobservată de Izabela. Regele ştia cât de mult ţinea soţia sa la el şi nu ar fi vrut să şi-o înstrăineze şi pe ea prin dovada unei incapacităţi de administrare a propriului regat atât de evident inconsecventă cu politica intransigentă promovată de Izabela după modelul regilor fenicieni. Aşadar nu i-a ascuns motivul dezamăgirii sale dar a aruncat toată vina eşecului său pe umerii rebelului Nabot. Pur şi simplu, „Nabot nu vrea să-mi dea via, deşi am fost amabil cu el.” Întărâtată ca şi căţeaua deranjată de la alăptare sau ca ursoaia lipsită de pui, Izabela preia cazul, promiţând o rezolvare autoritară în ton cu investitura. Lipsa de idei a lui Ahab este compensată rapid de ingeniozitatea soţiei sale. De fapt, pe aceasta şi mizase. Promisiunea Izabelei – „Eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel!”— este despovărătoare prin claritatea ei şi dezarmantă prin tonul ei. Ahab experimenta, în sfârşit, uşurarea de povara neputinţei sale dar anticipa reconfortarea cu strângerea de inimă pe care numai tragismul unui deznodământ neaşteptat de violent o poate da.

În adevăr, Izabela pusese la cale un complot de denigrare a acestei persoane, influente de altfel. Şi cum poporul religios încă mai gusta scandalurile religioase, păgâna feniciană a inventat un caz de blasfemie şi de incitare la anarhie care-l avea ca subiect pe nimeni altul decât pe Nabot. Aparenţa de credibilitate a fost creată în asociere cu liderii comunităţii şi cu doi martori (lipsiţi de scrupule). Rezolvarea unui astfel de litigiu solicita o rezolvare definitivă care nu putea fi decât moartea prin lapidare. În caz contrar, conform Legii, era permisă incriminarea întregii aşezări riscând acelaşi tratament. Exemplară supunerea dregătorilor pentru solicitarea expresă venită din partea „regelui”, minuţioasă organizarea îndepărtării lui Nabot. Chiar dacă purta sigiliul regal, solicitarea era însoţită de cordialitatea de care numai soţia acestuia era în stare. Stilul înscenării, parfumul documentului, claritatea exprimării, caligrafia documentului, sau persoana solului, au sugerat de o manieră suficient de transparentă autorul conspiraţiei. Aşa se face că, la finalizarea proiectului, Sfatul cetăţii a informat-o pe Izabela despre încheierea nestingherită a „cazului Nabot” cu o nonşalanţă care pietrifică până şi pe cel mai nepăsător spectator al scenei. Planul a fost împlinit întocmai până în cele mai mici detalii, iar concluzia reproduce cu fidelitate sentinţa hotărâtă din start de Izabela: „Nabot a fost lapidat şi a murit.”

De acum înainte nimic nu-l mai putea împiedica pe rege să preia controlul asupra proprietăţii unui uzurpator şi blasfemiator. Mai putea oare cineva să i se asocieze lui Nabot, când imaginea sa publică era compromisă atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de comunitate? În astfel de condiţii cine şi-ar mai risca viaţa? Vajnică soţie, straşnică soluţie!? Dar mirarea tocmai aici intervine. Când te aştepţi la bine, răul îţi iese în drum. Cum altfel să-l poţi numi pe colţunosul Ilie, profetu’ lu’ peşte? De unde a aflat nu se ştie, cert este că a surprins pe toată lumea, dar mai ales pe Ahab, atunci când, pe nepusă masă, a sărit în drum Ilie. „M-ai găsit, vrăjmaşule?” a exclamat cu disperare regele. La un astfel de salut, Ilie ar fi avut la îndemână invectivele „Criminalule! Tâlharule!” Cu siguranţă, efectul lor a fost mult diminuat de referirea directă a regelui în exerciţiu la statutul social pe care profetul itinerant o avea, adică cea de inamicul public nr. 1. Orice adăugire de acelaşi tip avea neplăcuta menire de a altera definitiv oportunitatea dialogului şi declaraţia oracolului său de o capitală importanţă ar fi fost întârziată. Aşadar, tişbitul şi-a proclamat pe nerăsuflate mesajul şi a plecat ca şi când nici n-ar fi fost. Cu siguranţă a fost un eşec, o întâlnire fără rost. L-am citit din ochi cât timp îşi rostea oracolul. Privirea aceea care spunea că Ahab era irecuperabil, iar cauza recuperării sale – iremediabil pierdută, nu l-a părăsit nici o clipă.

El nu a mai aflat ce ştim noi. Surprinzătoare sau anticipată, dorită sau neînţeleasă, pocăinţa lui Ahab a fost ceva real. Pentru noi, care l-am cunoscut cât de cât pe rege, galant, gurmand, dinamic, preocupat de luxul de la curte şi de privilegiile oficiului său, să ne trezim într-o bună zi cu un monarh în zdrenţe, dezinteresat de meniuri şi garderobă, cu mişcări lente şi vorbă domoală. Nici Ilie, în zelul lui pentru Domnul, cred că nu şi-ar fi imaginat un Ahab atât de schimbat. În fond, cine şi-ar dori un rege de cârpă? Ce să faci cu el când sună trâmbiţa chemarea la oaste? Se zice că Dumnezeu l-a iertat pe rege, amânându-i împlinirea condamnării. Eu unul zic „Bine că a scăpat regele de presiunea tişbitului şi i-au venit minţile la cap, altfel astăzi nu ne-am afla aici, pe câmpul de bătaie cu arameii. Ce să mai zic? Acum, bine că începe lupta! Voi mai vedea eu ce va fi cu Ilie şi cu Mica dar, aşa cum zicea regele, după ce mă voi întoarce în pace la Samaria.

Cunoaştem că lupta s-a sfârşit tragic, Ahab fiind rănit mortal şi decedând după o suferinţă scurtă. Ultimele cuvinte ale scutierului său au fost: „Plecaţi acasă în pace, regele a murit!” lăsând neîmplinit visul regelui de a fi recuperat o cetate evreiască aflată sub ocupaţie aramaică. Cât despre preocuparea sa pentru profeţiile lui Ilie şi a lui Mica, poate că l-au determinat să-şi revizuiască viaţa, nu ştim!

Interpretarea
Criza viei lui Nabot scoate în evidenţă o carenţă de caracter a regelui Ahab: incapacitatea sa de a rezista presiunilor exercitate de patimi. Spunând aceasta, tabloul moral al lui Ahab devine, dintr-odată, tabloul nostru al tuturora care ne împotrivim cu succes variabil patimilor noastre. Dacă înţelegem antropologia asemenea lui Henri Bergson, un filosof catolic francez, omul este un mecanism complex aflat în permanentă tensiune între dorinţele sinelui şi aşteptările societăţii. Acestea acţionează asupra sa ca obligaţii pe care sinele le arbitrează din perspectiva legilor cărora le subscrie prin simplul fapt că există.

Omul are o natură dublă: individuală şi comunitară, motiv pentru care el se simte dator atât sieşi cât şi societăţii în care trăieşte. Deosebirea dintre om şi alte vieţuitoare care trăiesc în comunităţi (chiar şi rudimentarele furnici) este că, spre deosebire de acestea, omul are conştiinţă. Datoria sa faţă de comunitate prevalează datoria sa faţă de sine: obligaţia morală este superioară oricărei obligaţii. Omul contribuie la viaţa societăţii din opţiune proprie, nu din inerţie, instinct, sau orice obligaţie particulară. Câtă vreme este angrenat într-o comunitate conştiinţa omului îi va ridica mereu probleme care vizează relaţia sa cu ceilalţi indivizi. Nici chiar Robinson Crusoe, pe insula lui părăsită, nu a încetat vreodată a fi om, deoarece acţiunile sale aveau valoare din prisma comunităţii în care ar fi vrut să fie parte, comunitatea umană. Aşa cum gustul, dorinţa ori capriciul gol dezumanizează, respectarea legilor, indiferent care sunt ele, ne îndreptăţesc să ne numim oameni. Remuşcarea (angoasa morală) reprezintă perturbarea dintre eu-ul individual şi eu-ul social. Vinovatul, chiar dacă este nedescoperit, are de înfruntat oprobriul societăţii al cărei standard îl cunoaşte în interiorul său. Chiar dacă societatea îl tratează ca pe un inocent (prezumţia de nevinovăţie) standardul ei este adânc impregnat în interiorul fiecărui individ. El nu va reuşi să se integreze cu adevărat în societate decât dacă îşi mărturiseşte vina.

Ahab este tipul persoanei cu un eu colectiv atrofiat de dorinţele nebune ale eului individual. Pendularea între religii denotă, în cazul lui Ahab şi a celor asemenea lui, preocuparea omului după un standard comunitar mai permisiv, mai lax. Profeţii Domnului sunt arbitrii care au suplinit lipsurile conştiinţei sale. Primul său păcat din textul citit îl reprezintă dorinţa de nestăvilit după proprietatea vecinului său. Interesant este că amăreala lui Ahab nu apare la confruntarea dorinţei sale cu obligaţia ridicată de porunca a zecea din Decalog, ceea ce denotă faptul că Ahab nu aprecia valoarea morală a Legii lui Moise. Dezamăgirea lui Ahab atinge culmi paroxistice când conştiinţa sa îi interzice preluarea terenului din pricina faptului că acesta era moştenire de familie. Cu atât mai înţeleaptă apare replica de refuz a lui Nabot care a făcut uz de acest articol. Oricum, nu se mai putea face recurs la interdicţia împotriva unui gând ascuns din moment ce acesta găsise materializare.

Cazuistic aproape pentru mintea criminală, vina nedescoperită concepe modalităţi de tăinuire a crimei. Individul vrea să rămână în comunitate, dar are impresia că tăinuindu-şi problemele va rămâne un bun membru al grupului din care face parte. Uluitoare înşelăciune care funcţionează cu succes de când este omul. Până şi victimele care au recidivat încă mai găsesc dulce somnul tăinuirii, cel puţin câteva nopţi. Şi uite-aşa, una după cealaltă vinile bătucesc conştiinţa sensibilă şi alertă, transformând-o într-una lâncedă şi somnolentă. Ahab ştie că nu va ajunge niciodată să se bucure să moştenirea lui Nabot, dar tocmai gândul acesta îl chinuie. El spune doar o jumătate de adevăr soţiei sale, ştiind că ea va recurge la modalităţi neortodoxe pentru a-i satisface această plăcere. Credea că folosind mâna altuia va ajunge să se bucure de privilegiile pe care conştiinţa sa i le refuza altfel. Probabil că nu există mârşăvie mai mare decât să foloseşti pentru meschinăriile proprii mâna inocentă a copilului, ignoranţa partenerului sau buna-credinţa a prietenului. Regina Izabela nu poate fi disculpată deoarece în ciuda faptului că nu accepta standardul moral al supuşilor ei, face uz de acesta pentru a-şi îndepărta inamicii. Nimic mai promiscuu decât elasticitatea standardelor proprii, unul pentru sine, altul pentru celălalt, unul pentru ego, altul pentru alter-ego. Dacă este vinovată de ceva, atunci regina Izabela este vinovată de cameleonism moral, de polimorfism spiritual, de fluiditate, de lipsă de norme, de exacerbarea eu-ului individual. Din pricina acestei femei, recuperarea socială şi spirituală a omului Ahab este infinit mai dificilă şi mai târzie.

Finalmente, regina lui Ahab, parcă mai mult decât o co-regentă a lui, nu este singura responsabilă de atentat împotriva bunelor moravuri, instigare la omor, omor din culpă, şi de oricâte alte capete de acuzare i-am găsi vinovaţi pe instrumentele asasinatului politic căruia i-a căzut victimă Nabot. Vinovat, alături de ea, este însuşi Ahab care a presupus şi şi-a dorit îndepărtarea lui Nabot, bucurându-se pe nedrept de uzufructul semenului său obţinut prin fraudă şi crimă.

Suficiente motive pentru glăsuirea justiţiară a lui Dumnezeu prin moartea lui Ahab. Prin ceea ce părea un simplu incident domestic a răbufnit corupţia unui sistem. Moartea prematură a unui om cult şi înstărit ascundea de fapt aroganţa unui egoist înfumurat cu veleităţi de tiran. Intriga schimbării de proprietate a unei vii din Izreel camufla urâciunea unui caracter conform căruia lumea ar fi fost mai bună cu el singur într-însa. Scutierul care a judecat distant „cazul regele Ahab contra profetul Ilie” este, evident, doar un personaj imaginar. Toţi cei care am ajuns să-l acuzăm pe Ahab ne-am condamnat şi pe noi o dată cu el. Altminteri am ajunge să susţinem că există numai păcat, dar nu păcătoşi; altfel ne putem trezi înfierând păcatul şi ignorându-i pe păcătoşi, ocărând situaţii şi dezvinovăţind persoane. Ciudată relativizare, confuză parodie, cosmopolită abstractizare, patologică delăsare!

Pentru individul care refuză metodic binele, mai există o şansă în comunitate. Pentru comunitatea care a replicat la nivel de grup preocupările patologice ale indivizilor săi nu mai există nici o altă şansă decât înnoirea din temelii. De aici ciclicitatea civilizaţiilor şi sfârşitul apocaliptic al istoriei umane. Sensul acesta de justiţie, semănat de Însuşi Dumnezeu în oameni, ne îndreptăţeşte să luăm în serios opţiunea disponibilă şi pentru Ahab. Tot la fel cum pocăinţa sa a fost exprimarea naturală a sufletului rătăcitor ar trebui să fie şi recuperarea geniilor pustiite de peregrinarea egoistă prin pustiurile individualismului. Pentru cei care au lecturat acest mesaj şansa oricărei justificări este nulă din oficiu. De acum ştii că numai cine se pocăieşte va avea parte de viaţă. Alegerea încă îţi mai aparţine.