Înnoirea Legământului

Acest mesaj a fost rostit iniţial în Biserica Baptistă Providenţa din Oradea, în 20 august 2006

Unele tradiţii creştine consideră Masa Domnului un ritual cu puteri divine care-i schimbă şi-i înnoieşte pe oameni, aducându-le harul divin. Altele o promovează ca pe un ritual rezervat doar celor desăvârşiţi, de unde şi utilizarea sa ca sancţiune împotriva celor ce s-au făcut nevrednici de Cristos prin erezie sau diverse greşeli capitale.
Totuşi, apostolii nu-şi iau dreptul să discute despre Masa Domnului ca mijloc al harului şi nici ca ritual exclusivist. Din contră, evangheliştii relatează că până şi trădătorul Iuda a participat la Masa Domnului la fel ca şi Petru şi toţi ceilalţi ucenici care vor urma să se dezică de Domnul în chiar următoarele ore. Nici ap. Pavel, care atrage atenţia la seriozitatea actului, nu adaugă nimic semnificativ în această privinţă. Problema care îl frământa pe el era confundarea Mesei Domnului cu o simplă agapă, cu o masă festivă (1Cor. 10:14-33; 11:17-34).
Ceea ce înţelegem foarte clar atât din Evanghelii cât şi din epistolele pauline este faptul că Masa Domnului este un serviciu comemorativ al morţii Domnului, reflectând părtăşia comunităţii creştine (1Cor. 11.25-26). Dacă rămânem la atât, însă, serviciul este încărcat de o notă tragică profund melancolică. Uneori, în mijlocul tristeţii, reuşim să recuperăm nota anticipativă a cuvintelor „până când îl vor bea cu voi în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29) şi jubilăm la gândul că această masă săracă poate, într-adevăr, simboliza marele festin de sus.
Totuşi, găsesc că semnificaţia acestui eveniment este mai bogată decât atât. Dacă privim cu atenţie la modul în care evangheliştii îşi aleg cuvintele, descoperim că cele două evenimente – pâinea şi vinul – simbolizând trupul, respectiv sângele Domnului, sunt prezentate diferit unul de celălalt: „Acesta este trupul Meu (Mat. 26:26; Mar. 14.22), care se dă pentru voi” (Luca 22.19) şi „acesta este sângele legământului celui nou care se varsă pentru mulţi (Mar. 14.24 şi Luca 22.20) spre iertarea păcatelor” (Mat. 26.28).
Observaţi cum evangheliştii, spre deosebire de Pavel, nu vorbesc despre trupul Domnului care se frânge pentru noi. Ca martor ocular al execuţiei lui Isus, Ioan constată atent că trupul lui Isus nu a fost fracturat ca să se împlinească Scripturile. La ce se referă Isus când vorbea despre sine şi despre sacrificiul său prin aceste cuvinte?
Cel puţin pentru mine, este clar că se avea în vedere asemănarea cu vechiul legământ care se pecetluia prin sângele sacrificiilor. După primirea Legii lui Moise, poporul Israel acceptă intrarea în legământ cu Dumnezeu rostind cuvintele „vom face tot ce a zis Domnul” (Exod 24.3, 7). Apoi, Moise stropeşte poporul cu sângele sacrificiile zicând „Acesta este sângele legământului încheiat de Domnul pe temeiul acestor cuvinte” (Exod 24.8). Deci cuvintele reprezintă Legea tocmai primită.
În virtutea acestor corespondenţe evidente, Domnul Isus viza prin gestul Său simbolic reiterarea Legământului Mozaic. Problema de care ne izbim este aceea legată de corespondenţa „poruncilor Domnului” în noua epocă. Acestea ar reprezenta tocmai trupul Domnului. Este adevărat că Ioan nu relatează momentul Mesei Domnului, dar tocmai el dezvoltă ideea trupului lui Isus de o manieră fără egal. Isus este Cuvântul întrupat (Ioan 1.14, 16-18), El este Mesia care ne spune toate lucrurile (Ioan 1.47-51; 4.25), El este Cel a Cărui mâncare este să facă voia Tatălui (Ioan 4:34), El este Pâinea vieţii (Ioan 6.35, 48, 51), Pâinea coborâtă din cer (Ioan 6.48 ff.). Toate acestea, pentru ca în ultima seară petrecută cu ucenicii, Domnul Isus să Se prezinte ca un nou Moise vorbind despre „poruncile Mele”, în esenţă una care le include pe toate: „să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15.12).
Aşadar, Masa Domnului poate fi concepută şi ca o reiterare a Legământului Mozaic bazată pe două elemente: sacrificiul Domnului prin al cărui sânge este pecetluit legământul (a se vedea că Luca se referă întâi la vin) şi poruncile Domnului pe care ni le asumăm ca şi obligaţii în calitate de semnatari ai legământului.
În vechime, legământul cu Dumnezeu trebuia reiterat în fiecare generaţie, poporul trebuia informat cu privire la termenii legământului, poruncile trebuiau memorate, iar regele trebuia să vegheze la respectarea Legii. Tot la fel, participarea repetată la Masa Domnului este o lecţie pentru minte (ca şi pentru ochi) care trebuie educată cu privire la locul pe care îl avem în planul lui Dumnezeu.
Te invit să participi la Masa Domnului şi să-ţi înnoieşti legământul cu Dumnezeu, să-ţi admiţi dependenţa de Dumnezeu – Iniţiatorul, Susţinătorul şi Desăvârşitorul legământului. Admite împreună cu apostolii: „Doamne, la cine să mă duc? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Noi am crezut că Tu eşti Cristosul, Sfântul lui Dumnezeu!” (Ioan 6.68-69)

Între patimă şi pasiune – destinul Judecătorului Samson

Materialul a fost prezentat la conferinţa de tineret Pro-Mesia din Oradea (4 noiembrie 2006)

Motto: Nu te socoti singur înţelept;
teme-te de Domnul şi abate-te de la rău!
Aceasta va aduce sănătate trupului tău
şi răcorire oaselor tale. (Pr. 3.7-8)

Dumnezeu a pregătit pentru acest om un viitor eroic în serviciul naţiunii sale asuprite de filisteni, visul oricărui tânăr israelit din acea vreme. Deşi consacrat lui Dumnezeu ca nazireu încă de la naşterea sa, Samson pare a fi prea puţin conştient de vocaţia sa şi prea puţin interesat de obligaţiile care decurg din aceasta. Fără a reuşi să vadă dincolo de satisfacerea poftelor sale, Samson se lasă condus spre propria ruină, în ciuda faptului că Dumnezeu îl curta mereu cu oferta unei vieţi pasionate trăite pentru cauza poporului său. Zdrobit emoţional, umilit şi mutilat, nici chiar în prizonieratul filistean Samson nu-şi înţelege menirea. Deşi a ajuns venerat ca erou de către israeliţi pentru contribuţia sa la istoria naţiunii, Samson a trăit şi a murit însingurat. Mesajul acesta propune o citire proaspătă, introspectivă, pe alocuri fictivă a biografiei biblice a lui Samson.

Erau vremuri grele în Israel. Se trăia de pe o zi pe alta din rodul câmpului şi din laptele oilor. Dările nu erau mici. Uleiul măslinelor era păstrat cu grijă ca un odor de mare preţ. De când filistenii luaseră monopolul asupra producţiei de ulei, măslina a devenit o trufanda. Stăpânitorul nu era dintre cei mai greu de mulţumit dar prezenţa filisteană era resimţită ca o mare povară. Bătrânii povesteau despre vremurile mai bune de altădată când filistenii nu îndrăzneau să treacă frontiera lui Israel şi, cu atât mai puţin, să ridice pretenţii. Povesteau de Iosua de care tremura tot Canaanul de la Marea Kineret până la Beer-Şeba.

Se ştia că, în nord, efraimiţii conduşi de Ghedeon au reuşit să se adune şi să-i izgonească pe invadatorii madianiţi, iar dincolo de Iordan, evreii din Ghilad conduşi de Iefta au pus capăt opresiunii amonite. Cum şi-ar mai fi dorit ca să le vină în ajutor confraţii lor războinici care au plecat cu traista-n băţ în căutare de teritorii mai încăpătoare. Deocamdată nu aveau nici o speranţă decât să se supună şi să aştepte ca mâine pâinea să le fie mai dulce. Cumetrele din Ţorea purtau vorba despre un tânăr chipeş, mândru la statură care ar fi fost promis părinţilor săi printr-o arătare dumnezeiască. Samson, căci aşa îi era numele, era văzut când la Ţorea când la Eştaol, punând umărul la ajutorarea oamenilor în muncile câmpului.
* * *
De mic îi plăcuse să privească trupele mărşăluind ordonat prin colbul drumului, afişând cu demnitate însemnele brigăzii şi armele lustruite. Când se juca cu băieţii pe uliţă „de-a evreii şi filistenii” el îşi alegea o trupă de „filisteni”, îşi făceau săbiuţe din crenguţe de sicomor şi coifuri din paie, şi făcea şmotru cu ei până când unul mai mărunţel fugea acasă cu genunchii zdreliţi lepădându-şi sabia. Ca sergent conştiincios ce se afla îşi instruia soldaţii cum îl văzuse făcând pe zdrahonul acela de filistean cu soldaţii lui din Gat. Când ajungea acasă, părinţii îl muştruluiau că iarăşi s-a jucat de-a filistenii, că nu se cuvenea un om ca el, care a fost promis prin arătare dumnezeiască, să fie atât de atras de duşmanii păgâni ai poporului său. Apoi îi luau săbiuţa şi i-o puneau pe foc. Primul lucru pe care îl făcea a doua zi era să se urce în sicomorul cel bătrân din curtea lui Elpaal să-şi croiască o nouă sabie în locul celei arse.

Timpul a trecut şi hainele nu-l mai încăpeau acum. Spre deosebire de prietenii lui, gospodari la casa lor, el preferase să rămână neînsurat. Curtase multe fete şi mai multe îi făcuseră ochi dulci. Deocamdată nu se putea angaja în relaţii. Însăşi ideea de a se aşeza la casa lui cu responsabilităţi de soţ şi cu obligaţii de simplu fermier îl lăsau cu totul rece. Ar fi preferat o carieră de arme asemenea lui Huşim, prietenul său din copilărie, care şi-a găsit un loc în garnizoana filisteană din Betleem. Părinţii i-au stat de-a curmezişul, aducându-i mereu aminte că pentru un nazireu, cum era el, milităria nu se potrivea cu obligaţiile primite de la Dumnezeu de a se feri de mâncare necurată şi de băutură ameţitoare.

Apoi s-a îndrăgostit de Hefţiba, tânăra din Timna. Ca de obicei, părinţii i s-au împotrivit, dar n-au avut pace cu el până când nu au încuviinţat să negocieze logodna. Petrecerea a fost reuşită, dar s-a răsuflat când soţia lui s-a dat în stambă cu insistenţele ei de a afla răspunsul la ghicitoarea pusă prietenilor săi. Nimeni nu ar fi ghicit răspunsul pentru că nimeni nu ştia cum omorâse el leul şi cum din hoitul leului luase mierea unei familii de albine roite acolo şi mâncase împreună cu părinţii săi. Doar era secretul său. Nici chiar părinţilor săi nu le spusese, evitând astfel o altă predică din partea lor despre ce înseamnă să fii nazireu. Pentru că i s-a dat răspunsul la ghicitoare, furat prin soţia sa, a trebuit să plătească treizeci de rânduri de haine. De unde să le fi scos, săracul de el, decât dacă le-ar fi furat. Aşa că s-a pus pândar pe drumul Ascalonului şi pe primii treizeci care i-au trecut prin faţă i-a lovit, i-a dezbrăcat de haine şi şi-a plătit datoria.

Filistenii care au investigat moartea celor treizeci de călători, au constatat cu uimire că victimele nu fuseseră prădate de bunuri ci doar jefuite de haine. Morţii nu fuseseră tăiaţi cu sabia, ci fuseseră asaltaţi destul de rudimentar – loviţi sau zdrobiţi. De aici au înţeles că trebuie să fi fost nişte tâlhari neprofesionişti, poate chiar nişte haiduci evrei. Cum nu era interesat să-şi strice bunele relaţii cu filistenii, s-a întors acasă amărât fără să sufle un cuvânt. Mai târziu, când i-a trecut focul, s-a întors la logodnica sa, dar a aflat cu mirare că ea fusese dată de soţie unui prieten de-al său. De data aceasta s-a manifestat pe faţă. Timniţii l-au văzut chinuind nişte şacali, legându-i de cozi doi câte doi cu o torţă la mijloc, şi eliberându-i aşa în lanurile de grâu şi prin livezile de măslini. Filistenii au replicat executând familia din Timna cu care el se înrudise. Amărât de cele petrecute, s-a reîntors la Timna, i-a dezarmat pe soldaţii lăsaţi santinelă la locul execuţiei, i-a legat şi i-a bătut bine cu brăcinarul, lăsându-i pe jumătate morţi.

Aşa a ajuns un fugar. Acasă nu se putea întoarce, dar nici în munţi nu putea rămâne la nesfârşit. Singurul lucru care îi mai rămânea de făcut era să emigreze într-o altă seminţie, acolo unde braţul lung al filistenilor nu ajungea. Unde ar putea fi locul acela sub soare? Prezenţa filisteană era pretutindeni. Sub pretextul alimentării garnizoanelor de la Betleem şi Bet-Şean, trupele filistene patrulau întreaga ţară şi spre răsărit şi spre miazănoapte. Îşi pierduse toată admiraţia pentru maşina de război filisteană printre amintirile recente umbrite de violenţă şi opresiune.
Ecoul numelui său strigat de la intrarea peşterii unde îşi făcuse culcuş îi opri gândurile. Se urcă prin hornul peşterii şi se uită în vale. Privirea îi fu răpită de mulţimea de popor care aştepta dezorganizat dincolo de stâncile de la intrare. Înarmaţi cu ce au avut la îndemână, în straiele lor sărăcăcioase, cei trei mii de oameni reprezentau o jalnică imagine a oştirii evreieşti. Prima idee care îi trecu prin minte a fost că iudeii pe teritoriul cărora s-a ascuns au auzit de lecţia ce le-a administrat-o filistenilor şi îi vor cere ajutorul să îndrepte situaţia nefericită prin care şi ei treceau. Ieşi cu mare speranţă la gura peşterii şi dădu bineţe mai-marilor poporului. În loc de salutări frăţeşti, prezbiterii îl repeziră zicându-i:
- Nu ştii că filistenii stăpânesc peste noi? Ce ne-ai făcut?
- Nu le-am făcut nimic ce să nu fi meritat, le-a răspuns Samson.
- Fiul meu, continuă cel mai vârstnic dintre ei, uite ce e. Din cauza ta, filistenii au acum o scuză să ne apese şi mai tare jugul pe umeri. Noi nu le putem ţine piept singuri. De aceea am venit să te luăm şi să li te dăm lor legat.

Aaaa! Deci pentru atâta seamă era toată mulţimea din vale. Şi el care crezuse că, în sfârşit, a sosit vremea. Îl trecu un fior de mare dezamăgire. Poporul acesta nu merita să trăiască liber. Mai bine se predă. La urma urmei, cât i se poate cere să plătească pentru ogoarele şi livezile incendiate? Soldaţii bătuţi îi agrava situaţia, pentru că filistenii nu tolerau actele de rebeliune. Să se fi aflat că el i-a ucis pe cei treizeci de călători la Ascalon? Poate reuşea să scape pe drum. Un lucru era sigur – în Iuda nu putea rămâne printre fraţi trădători.
- Mă predau vouă, dacă-mi juraţi că nu mă omorâţi!

Zis şi făcut. Câteva ceasuri mai târziu delegaţia iudeilor preda cohortei de filisteni un Samson legat. Imaginea banditului imobilizat a declanşat un cor de urale şi chiote de bucurie din bivuacurile filistene. Comandanţii se felicitau reciproc pentru o victorie câştigată fără efort, în timp ce dădeau ultimele ordine pentru preluarea ostaticului. Soldaţii au luat lanţurile de aramă ca să înlocuiască funia iudeilor. Iudeii s-au îndepărtat de ostatic cu sentimentul datoriei împlinite. În timp ce noii lui paznici se apropiau, ochii îi căzură pe scheletul albit de uscat al unui măgar din marginea drumului. Îşi aduse aminte de leul ucis şi de mierea din hoitul lui. Va putrezi şi el în puşcăria filisteană la fel ca măgarul acesta şi toată amintirea tăriei sale se va şterge pentru totdeauna.
În mijlocul uralelor şi al ovaţiilor filistene, printr-o încordare, rupse funiile cu care fusese legat de parcă fuseseră arse de foc. Soldaţii au înlemnit cu cătuşele în mâini. Chiotele au îngheţat în gâtlejurile filistene. Doar nechezatul unui cal şi tusea înecăcioasă a unui soldat au mai spart tăcerea. Fără să stea pe gânduri, îşi înarmă braţul cu osul uscat şi sări la atac. Soldaţii cu cătuşele au căzut seceraţi încă purtând pe chip grimasa prilejuită de surpriza eliberării sale. Apoi au căzut soldaţii din garda care se pregătise pentru onorurile de preluare a prizonierului. Comandanţii se refugiaseră în rândurile din spate şi îşi împingeau soldaţii la atac. Iudeii priveau din depărtare fără să mişte un deget. La mijloc, filistenii încercau să se organizeze şi să pareze cu scuturile şi suliţele lor atacul furios al unui uriaş dezlănţuit. Agil ca un leu, îşi croi cărări printre tunicile filistene zdrobind cu lovituri precise orice împotrivire. Când a isprăvit, leşurile duşmanilor zăceau în mormane pe tot drumul care ducea spre apus. Iudeii dispăruseră şi ei, terifiaţi la gândul că, odată terminat cu filistenii, se va apuca de ei.

A rămas o clipă scrutând orizontul cu falca de măgar în mână. Nu se mai vedea nici urmă de filistean. Se trezi zicând: „Cu o falcă de măgar, o grămadă – două grămezi// cu o falcă de măgar, am ucis o mie de oameni”. Ce se va alege de viaţa lui acum? Sorţii au fost aruncaţi. Pe calea pe care a început să meargă nu mai era putinţă de întoarcere. A lepădat osul alb acum înroşit de sângele filisteanului. Simţea o durere teribilă în degetele mâinii şi în tot antebraţul. Obosit, flămând şi însetat, îşi dădu seama că acolo unde n-a reuşit filisteanul ar putea să-l doboare natura. Încotro să apuce? Duşmanii îl aşteptau în ambele direcţii. Cui să ceară sprijin? I-ar da cineva refugiu? Sau măcar o înghiţitură de apă? Apă! În pustietatea unde se afla a realizat că era singur. Prietenii l-au părăsit, iar duşmanii îi zăceau la picioare. Dacă ar fi venit alţii acum, aşa secătuit de putere cum era, nu ar mai putea să le ţină piept.

Dintr-o dată şi-a adus aminte de refrenul favorit al părinţilor săi: „Tu ne-ai fost promis prin arătare dumnezeiască, care ne-a descoperit că vei fi nazireu şi îţi vei ajuta poporul să-i răzbească pe filisteni!” Atunci îşi ridică privirea şi mâinile în sus, aşa cum îl văzuse pe tata, şi, făcându-şi curaj, rosti o rugăciune: „Dacă Tu ai îngăduit această mare biruinţă prin mâna robului tău, acum să mă las prins de filisteni pentru că sunt doborât de sete?” Niciodată nu văzuse efectul imediat al rugăciunii, nici chiar al rugăciunii oamenilor foarte religioşi, puţini câţi mai erau prin ţară. De data aceasta, însă, auzi un revărsat de apă care porni cu mare pocnet din stâncile din vecinătate. Trupul i se îndreptă automat înspre apă. Proaspătă şi rece. Bău cu nesaţ ca cerbul pe care-l vânase zilele trecute. Se opri, adulmecă aerul şi privi spre drum. Linişte deplină. Se curăţă de sângele de pe braţe şi de pe faţă şi mai bău. Apoi se îmbăie cu totul şi se învioră. Numi locul acela „Izvorul celui ce strigă”, En-hakore.
* * *
În mod cu totul surprinzător, reputaţia sa de exterminator al filistenilor l-a devansat întotdeauna, astfel încât, oriunde ajungea, e adevărat nu pe faţă, oamenii îl primeau ca pe un mare eliberator. Circula incognito, ţinându-şi părul strâns în plete departe de ochiul public. Robusteţea trupului său era mai greu de camuflat chiar şi cu straiele largi pe care le purta. Agenţii armatei filistene erau tot timpul pe urmele lui. De aceea nu-şi permitea să rămână mai mult timp într-un loc. Din când în când mergea chiar şi pe teritoriul filistean, şi nu oriunde, ci chiar acolo unde duşmanii săi se aşteptau cel mai puţin, adică în capitala Gaza.

Odată, pe când se afla în Gaza, aproape o încurcase. Cel mai simplu mod de a-şi găsi o locuinţă pe teritoriu inamic era să tragă la o prostituată. Aşa a făcut şi de această dată. Nu se ştie cum dar, în ciuda tuturor previziunilor sale, agenţii filisteni au aflat că se afla în Gaza. Samson a fost dat în consemn şi nimeni nu putea părăsi cetatea fără a fi interogat şi percheziţionat. În secret, pentru a nu stârni panica populaţiei, ce ar fi favorizat evadarea lui, armata filisteană strângea uşor laţul în jurul casei unde se afla Samson. După ce au fost ocupate poziţii avansate în vecinătate, armata a hotărât ca în zorii zilei să acţioneze decisiv. Sub adăpostul întunericului, însă, el a trecut de gărzi şi a ajuns la porţile ferecate. Zăvoarele de aramă nu puteau fi rupte, iar cheia era sub paza comandanţilor. Toată armata fusese convocată pentru acţiunea de a doua zi, lăsând porţile fără supraveghere. Nimeni nu-şi imagina că el ar fi aflat de mişcările de trupe întreprinse.

În faţa porţilor îi veni în gând să le dea o lecţie filistenilor. Apucă porţile de zăvoare şi se opinti. Se auzi un scârţâit prelung. Porţile erau trainice, iar legătura zăvoarelor era solidă. Dacă ar împinge poarta, probabil că ar ieşi cu tot cu ţâţâni din zidul de piatră. Odată eliberat de sub uşiori, ar putea-o ridica în sus. Se opinti din nou şi împinse. Încet dar sigur, întâi de un deget, apoi de încă unul, poarta începu să se deplaseze înspre exterior. Când poarta ieşi în afara zidului, o ridică în sus. Piroanele care o ţintuiră în zid cedară. Se opri şi, ţinându-şi respiraţia, îşi ciuli urechile. Vântul ducea cu sine doar lătratul unui câine. Îşi oţeli braţele şi ridică poarta în sus; apoi o lăsă pe spate. Pas cu pas se îndepărtă de cetate lăsând în întunericul des din urmă o intrare fără poartă.

A doua zi îi urmări cu privirea de departe pe filistenii care o găsiseră pe dealul de pe drumul Hebronului, chinuindu-se să o încarce într-un car şi să o aducă din nou acasă. Se hotărî să se ducă spre Iuda prin valea Sorek, departe de privirile trecătorilor. Chiar dacă trecea prin vecinătatea unor locuri cunoscute nu intenţiona să rămână prea mult în zonă şi aceasta nu pentru că se temea filisteni. Se vede treaba că filistenii erau atât de îngroziţi de el încât nu mai cutezau să-l atace pe faţă. Probabil că toate încăierările avute în toţi cei douăzeci de ani trecuţi de la biruinţa din Lehi avuseseră menirea să-i convingă de faptul că nu sunt egali în confruntarea directă. Nu dorea să lâncezească prea mult pe aici deoarece zona aceasta încă mai purta cicatricele unor experienţe dureroase din trecutul său.

Spre surprinderea sa, printre locuitorii văii Sorek, văzu un chip nou, luminos şi atrăgător. Ceru găzduire şi i se oferi imediat. Gazda casei, o filisteancă întreprinzătoare, lăsă impresia că era disponibilă pentru o relaţie de lungă durată, aşa că se hotărî să rămână acolo un timp. Renta nu era mare, iar ochii galeşi ai Dalilei îl ţintuiau locului. Ar fi trebuit să intre la bănuieli din pricina insistenţei cu care ea căuta să afle sursa puterii sale. Dragostea îi orbise judecata, pentru că nu înţelegea cum se făcea că era legat tot în timpul somnului şi când se desfăcea din legături nu mai găsea nici picior de agent filistean în preajmă? În cele din urmă, pentru că i s-a pus la îndoială însăşi onestitatea sentimentelor sale faţă de ea, i-a mărturisit Dalilei că toată puterea stătea în părul său de nazireu, netuns de la naştere. Aşa se face că ultima dată, pe când se trezea de strigătul Dalilei, îşi simţi capul greu ca de plumb, iar mâinile moi ca lâna. Se ridică în picioare clătinându-se ca un om beat, încercând să-şi găsească echilibrul cu braţele întinse. Îi văzu pe agenţii filisteni dând buzna în cameră şi nu reuşi să li se împotrivească. L-au înlănţuit, apoi cuţitele îi scobiră ochii afară din orbite, cum văzuse corbii făcând leşurilor de filisteni lângă izvorul En-hakore.

Aşa a ajuns aici la râşniţa temniţei din Gaza. Dintre toţi deţinuţii, el era cel mai renumit. Adesea veneau oameni la fereastră şi-i aruncau vorbe de ocară şi-l loveau cu pietre, până când santinelele obosite de gălăgie îi hâşâiau şi avea răgaz. Scârţâitul râşniţei, însă, nu se oprea niciodată, acoperind cu scârţâitul ei până şi cele mai calde amintiri care i-au mai rămas. Adesea se gândea la dragostea părintească şi se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi urmat sfatul şi s-ar fi căsătorit cu o danită. Găsea că nu ar fi meritat să se lipsească de experienţa eroică a celor douăzeci de ani de hărţuire a filistenilor doar pentru liniştea unui cămin. Îi ura pe filisteni pentru că se folosise de femei să ajungă la el, evitând confruntarea bărbătească. Nu putea uita umilinţa pe care o îndurase prin mutilare şi exploatare. Se gândea cu repulsie la gândul că perii care începuseră să răzbată din ţeastă îi vor fi curând raşi de gardieni. Ar fi preferat moartea de zece ori mai mult.

Astăzi era o zi deosebită. Festivalul religios al lui Dagon atrăgea multă lume şi, cu speranţa ca jocurile şi piaţa îi vor ţine ocupaţi pe oameni toată ziua, îşi imagina că era posibil să fie o zi mai liniştită. Fără batjocoritori şi fără muncă. Pe când se liniştea la gândul unei zile de odihnă, prima după multă vreme, se auzi zornăitul cheilor şi temnicerul lătră către el:
- Ridică-te, scârbă!
Încasă două ciomege şi fu condus afară din celulă sub şfichiuirea gardienilor. Din schimburile rapide de replici înţelesese doar „templul lui Dagon”. A fost târât prin coridoare, cu lanţurile de gât, de mâini şi de picioare, înspre un loc de unde se auzea cu mare vuiet „Aduceţi pe Samson să ne amuze! Aduceţi pe Samson să ne amuze!” Dintr-o dată a simţit căldura soarelui pe faţă şi a tras în piept aerul cald al zilei. Atunci mulţimea – trebuie să fi fost câteva mii – a izbucnit în urale: „Dagon l-a dat pe Samson în mâinile noastre!” Instrumentele au început să cânte melodia unui dans israelit. S-a gândit că muzicanţii erau şi ei prizonieri evrei. Curând, însă, muzicanţii au început să improvizeze parodiind-o.
- Joacă, scârbă, joacă! îl repezi temnicerul.

Un sclav îl luă de mână şi-l conduse în arenă, iar gardienii îl împunseră cu suliţele să-l îndemne la joc. Melodia era reluată la nesfârşit şi el juca cu mintea pierdută, ignorând huiduielile imaginându-şi că se afla din nou pe dealurile înflorite din Ţorea. După un timp ce părea că nu se mai termina, muzicanţii s-au oprit să se odihnească. Şi dacă acesta este un bun prilej să-şi curme suferinţa. Gardienii primiseră ordin să nu-l omoare, dar să nu-l scutească de tortură. Aşa ar mai fi dus-o încă destulă vreme. Prea multă.
- Lasă-mă să mă odihnesc sprijinit de stâlpii templului, îi spuse el tânărului supraveghetor care-l ducea de mână.

Cu amintirea de la En-Hakore vie în minte, se rugă atunci lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, adu-ţi aminte de mine! Mai dă-mi putere o singură dată ca, dintr-o lovitură, să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!”
- Să mor cu filistenii! se mai auzi înainte ca stâlpii templului să înceapă să se mişte. Luaţi prin surprindere, gardienii şi soldaţii au dat fuga să-l doboare pe erou. Prea târziu, însă, pentru că blocurile dislocate începeau deja să cadă, iar, sub greutatea miilor de spectatori, palatul se dezintegra bucată cu bucată.
* * *
În câteva minute totul a fost o ruină. Filistenii rămaşi în viaţă erau muţi de uimire la puterea şi vitejia eroului evreu. Nimeni nu mai cuteza să aducă vorba de marele Dagon, care fusese înfrânt în chiar templul său de un sclav orb.

Familia sa a aflat de incidentele in Gaza şi au căutat prin moloz trupul fratelui lor. L-au înmormântat în mausoleul familiei în secret. Bătrânul Manoah murise foarte dezamăgit de fiul său Samson, a cărui misiune anunţată încă înainte de naştere de arătarea dumnezeiască fusese prea des obstrucţionată de pasiunea sa pentru femeile filistenilor. Până la urmă, poate că nu era chiar rău că din toate afacerile sentimentale ale fiului său, filistenii pierduseră cel mai mult. Cu siguranţă ar fi apreciat să afle despre moartea eroică a fiului său, chiar dacă fusese precedată de ruşinoasa arestare şi întemniţare. Pentru douăzeci de ani, evreii au avut un erou care le-a redat demnitatea faţă de filisteni şi, cine ştie, poate că i-a inspirat şi pe alţii să-i poarte stindardul.